Singurul motiv pentru care la cina, la o seara in oras sau in alte circumstante, ne amintim lucruri din copilarie, adolescenta, tinerete, este acela ca vrem sa ne intoarcem acolo, in timp.
Da, as vrea sa ma intorc in timp si sa-mi amintesc ce faceam, cum eram, ce simteam...
Intr-o zi de primavara (eram prin cls a II-a), am invatat sa urasc lectia de limba franceza. Nu din cauza profesoarei, pe care Dumnezeu sa o aiba in pace, ci pentru ca lectia tinea de la ora 12, pana la ora 13. Eu ajungeam acasa, la ora 13:15. Ei, si? Cum "ei, si"? Pai dragii mei.... "Veronica" incepea la ora 13:00. Ajung alergand, intr-un suflet acasa, dau pe TVR1 si spre stupoarea mea, inca nu incepuse sa cante Margareta Paslaru. Intre timp, bunica-mea imi facuse o portie zdravana de cartofi, pe care orice copil ii adora. Stand la masa, absorand fiecare cuvintel din Veronica, n-am mai avut chef de acei cartofi deliciosi, care intrec fara doar si poate McDonalds sau alte firme de genul.
Bineinteles, nu lipseau celebrele sintagme "sa mananci tot", "cine nu mananca tot, nu e cuminte" sau teroarea copilariei mele, Doinita - orice mica sau mare tigancusa ce cauta in tomberoanele din fata blocului si cu * care obisnuiau sa ma terorizeze parintii si vecinii, cum ca "vine Doinita si mananca ea", "vine Doinita si te ia la tigani daca nu mananci tot". Ei bine, speriata de prezenta Doinitei (si, de atatea ori, fericita de absenta ei), m-am gandit sa ascund cartofii ca sigur n-o sa le dea nimeni de urma. Asa ca i-am ascuns, la capatul camerei, sub un colt de covor! Nimeni nu le-a dat de urma - pana sambata, cand era ziua de curatenie. Mai are rost sa spun ca si in ziua de astazi, desi multe schimbari s-au facut, pata de ulei nu e in totalitate posibil de curatat?
Sambata aceea s-a terminat cum s-a terminat. Dar, misiunea mea nu era nici pe departe finita! Duminica, unii stateau in sufragerie la TV, altii pe afara, numai eu eram in dormitor. Foarte cuminte! Ma jucam - ca orice copil! Dar ma intrerupe mama si inima nu-mi mai bate atunci cand ma intreaba: "Miroase cumva a oja?" Da, mirosea, pentru ca ma dadusem pe degete, picioare, maini! Raspund sigura pe mine: "Da, m-am dat eu pe unghii". Pana la curatenia sfintelor Pasti, nu a reusit nimeni sa afle ce facusem eu. Au trebuit sa mute mobila: dulapuri, oglinzi, birouri... ca sa afle ca eu ma strecuserasem in spatele lor si pictasem toti peretii cu oja ROSIE!!! Ca doar venea Pastele!
Tot cu ocazia acestei sarbatori, cand adoram sa mananc paine sfintita si ma strambam la vin, ma rog de bunica-mea sa-mi cumpere un ou din lemn. Si o pune necuratu' sa-mi cumpere! Un ou frumos pictat, de lemn, puternic, il mai am si astazi! Pregatirea nr unu, pe langa acea curatenie despre care tocmai v-am spus, se vopseau si ouale. Dupa multa truda, caci erau multe, aveau multe guri de hranit, s-au apucat de ceva cozonaci parca si au adus toate ouale in sufragerie, unde eu ma uitam cuminte la un film despre Iisus Hristos. Cu ochii pe orice faceau ei acolo in film si cu oul de lemn in mana, m-am apucat frumusel sa ciocnesc eu cu mine, toate ouale din castroane. Si sus si jos! Cu mare atentie sa nu cumva sa vina cineva sa ma prinda!!! - aveam atentie distributiva. Dupa ce mi-am terminat munca de sisif, aranjez totul a.i. sa nu se vada ceea ce reusisem eu sa fac. Ajung toti in camera, iau castroanele, le muta si ... nu mai era mult pana la a merge, daca nu ma insel, sa luam lumina. Ne intoarcem acasa, sa ciocnim un ou. Si acum o tin minte pe bunica, saraca: ia un ou din castron si vede ca-i spart deja: "Asta s-a spart!", spune ea calma, punandu-l pe masa si vrand sa ia altul. La fel si ceilalti membri ai familiei. Eu, din spate, cu un zambet nevinovat ma faceam ca nu stiu despre ce-i vorba - va imaginati ca nu i-a trebuit mult maica-mii pana s-o apostrofeze pe bunica-mea :"Eu cand ti-am zis sa nu-i iei ou de lemn...".
Cam asta e copilul din mine - fac una dupa alta, una mai dura ca alta - nu reusesc sa ma potolesc! Revin cu refresh-uri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu