Scurt jurnal de calatorie - Istanbul aprilie2013

Am avut ocazia sa ma reintorc in Istanbul anul asta, undeva pe la sfarsitul lui aprilie (tot cadou de la mama, la fel ca si concertul CD de la Paris ce urmeaza a veni si pe care-l astept cu multi fluturi in stomac). Fetele care-mi erau prietene de acolo, ba erau prin Londra, ba prin alte locuri ale lumii, asa ca am decis sa contactez pentru cazare, un fost coleg; as fi putut sa-l numesc de atunci chiar prieten. Ne cunoscuseram in timpul cursului de limba engleza de la universitatea din Turcia si obisnuiam sa mai iesim uneori; imi amintesc ca intr-o zi, cand el isi astepta rezultatele de la un anume examen, am mers sa-l salut si sa-l incurajez (pe el si prietenul lui cel mai bun), cand, deodata, imi spune ca e fericit ca ma vede, pentru ca trecuse pe strada si vazuse un DVD cu Céline (ce continea intreg show-ul ei televizat de Craciun); n-am apucat nici sa inteleg bine ce spunea, pentru ca a si scos DVD-ul si mi l-a inmanat. Am fost socata la inceput - dar apoi, mi s-a explicat ca Yavuz le face cadouri prietenilor lui mereu; nu pentru c-ar deborda de avutii, ci pentru ca e unul din modurile lui de a le arata cat tine la ei. Asa ca l-am contactat pe Yavuz si mi-a spus ca el are doua camere - ceea ce-mi convenea de minune.

Iata-ma deci in aeroport la Otopeni (da, ador aeroporturile), asteptand cu nerabdare sa urc in avionul care avea sa ma duca in locul pentru care am lacrimat, cand am fost nevoita sa-l parasesc (doar nu credeati c-aveam de gand sa spun c-am plans, nu?). In avion, am avut noroc - nu a intrat nimeni in vorba cu mine; nu stiu cum se face, caci eu sunt ca un magnet pentru canterete de muzica populara care ma fac de ras in tren desfasurandu-mi postere cu ele, poete stabilite in strainataturi, care nu se lasa pana nu-mi citesc scrisori de  laude primite din partea nu stiu carui Guvern, etc. Ei bine, acesta a fost un drum linistit, cu toate ca inima-mi batea nebuneste.

Aterizam si de aici, incepe aventura! O coada imensa, cum n-am vazut de cand sunt, la prezentat de pasapoarte; in timp ce toti erau care mai de care mai agitati pentru ca totul se misca foarte lent, eu am avut timp sa practic unul din hobby-urile pe care le-am dezvoltat acum vreo 2 ani - sa analizez oameni, sa-mi dau seama ce gusturi au, ce probleme psihice au (si uneori, imi doresc sa nu fi avut hobby-ul asta - hahaha), etc. Si am avut timp sa fac asta pe indelete; am vazut multi oameni indragostiti acolo in imbulzeala aia, multi oameni parca speriati de bombe, dar si multi, foarte multi tineri care traiau clipa - totul la ei spunea ca nu le-ar pasa daca maine ar muri - ei traiau astazi, ACUM!- bravo lor, asta trebuie sa facem toti - sa traim clipa, pentru ca va veni un moment in care, scuze de morbiditate, vom avea lumanarea la cap si vom regreta ce nu am facut, in loc de a zambi in lumina amintirilor a ceea ce am trait!

As putea vorbi zile-ntregi despre cate am vazut si analizat acolo in aeroport, la pasapoarte, dar ma voi focusa acum pe ceva ce intr-adevar m-a frapat; m-a frapat in sensul ca am inteles atunci de ce barbatii arabi se comporta cum se comporta cu sotiile lor. Toti spunem ca e de vina educatia. CORECT! Dar oare toti intelegem practic ce inseamna aceasta educatie? Ei bine, eu am avut exemplul in fata mea:  mama, cele trei fete ale sale si baietelul, care era mezinul familiei(de undeva de prin Maroc presupun ca erau dupa infatisare). Statea toata lumea in rand, ei erau in dreapta mea, pe urmatorul rand, dar, ma intorsesem si ma uitam la cel mic pentru ca era foarte dragalas; erau, practic, in fata mea acum; imposibil sa ma insel asupra vreo unui aspect din ceea ce urmeaza sa va povestesc: nu discutau unul cu altul - ca mama, mai vorbesti cu odraslele, macar cu fetele, daca nu cu baietii ca sunteti voi arabi si aveti tarate pe creier; dar nimic, niciun sunet. Deodata, cel mic tuseste. Dumnezeu mi-e martor: in acel moment, mama l-a luat zdravan de urechi si i-a dat o palma peste fata, ritual continuat si dus la bun sfarsit si de catre sora lui mai mare. Am inlemnit!!! Nu mi-a venit sa cred!!! Si apoi, ne intrebam de ce barbatii arabi isi bat sotiile cand ele indraznesc sa scoata un sunet - pai uite de ce!!! Nu le iau apararea; dar ma pun in locul acelui copil: cand cresc, cea mai mare satisfactie a mea va fi sa pot lovi femeile!

Trec prin ritualul de verificat pasaportul (la mine, da, exista un ritual: cel in care vamesul imi ia pasaportul si mi-l tine 5 minute, timp in care se uita fix in ochii mei - de fiecare data patesc asta), imi iau bagajul ajutandu-l si pe un italian sa ajunga la destinatia dorita din aeroport de parca eram ghid, si, intr-un final, il intalnesc pe Yavuz, care, saracul, ma astepta de o ora. A fost totul atat de ... familiar! Nimic ciudat, niciun sentiment ca si cum as fi lipsit vreodata de acolo - era ACASA, dupa cum am si numit albumul cu pozele de pe pagina de Facebook.
 Dupa ce am mers buna vreme cu metroul, Yavuz imi propune sa luam taxiul - refuz, bineinteles, in ideea de a prinde cat mai mult aer istanbulez! - picioarele-mi erau impotriva, dar inima era in charge atunci, se pare! (In drum spre casa, am intrat in curtea unei moschee "de cartier", de unde vederea asupra Istanbulului era nemaipomenita!) Cu o viteza de martian, am facut dus, m-am schimbat, mi-am aranjat hainele, m-am remachiat, mi-am aranjat parul si in foarte scurt timp, eram deja afara, in drum spre Taksim.

Pentru cei ce nu stiu, Taksim este un fel de Piata Sfatului din Brasov, iar Istiklal este un fel de strada Republicii. Mergand pe jos si povestind, simt o neliniste, dar nu ceva neplacut; un fel de agitatie! Dar incerc sa nu-i dau importanta; peste 5 minute am inteles: ajunsesem in fata Universitatii unde mi-am petrecut o parte din al doilea an de studii. Era seara...o imagine de care-mi era dor si pe care n-am uitat-o si nu o voi uita vreodata: Universitatea impanzita de lumini sub albastrul inchis al cerului instelat, in fata ei, mult verde (un mic parculet) ce intra intr-un contrast de poveste cu albastrul acelui brat al Bosforului care curgea lin si-mi facea cu ochiul in fiecare seara cand plecam obosita de la cursuri. Dupa ce am avut parte de un photoshooting acolo, am plecat spre autobuz. Yavuz a fost uimit sa vada ca eu eram in stare sa merg si cu ochii inchisi spre statia de autobuz, la care se ajungea coborand prin tunel si facand cateva slalomuri serioase.
Dupa cum spuneam, inima era cea care conducea atunci!!!

Dupa o plimbare ametitoare cu autobuzul, in care o avalansa de amintiri superbe mi-a acaparat mintea, ajungem in renumitul Taksim. Nu am cuvinte destul de marete pentru a exprima cum un sentiment de fericire mi-a umplut toata fiinta... devenisem usoara.. ca un fulg.. era atat de bine, atat de... acasa, pur si simplu - am repetat si voi repeta asta mereu - cred ca am ceva in arborele meu genealogic ce se trage de acolo! Bucurestiul nu e acasa, Galatiul este, dar... Istanbulul... e ca si cum ar face parte din fiinta mea! E inexplicabil!

Am mers cu Yavuz intr-un local -  am urcat vreo 4 etaje cred pentru a ajunge la terasa, unde puteam fuma linistita; am depanat amintiri, am ras, am mancat ...

Era plin; la un moment dat, a urcat un cuplu - el avea vreo 40 de ani, ea vreo 45. Amandoi erau superbi - ea se uita la mine si zambeste - credeam ca face asta pentru a ma ridica de la masa, caci ei cautau un loc, dar fara prea mult noroc. Dupa ce si-au gasit, in final, o masa, am inteles ca de ce zambea ea in continuu, dar cine avea timp s-o bage in seama? Eram prea preocupata de Istanbul, Yavuz, povesti nemuritoare... - sigur, urmatorul post va fi despre femeile din Istanbul, pentru a intelege si ceilalti cum sunt ele cu adevarat!
Am plecat apoi, spre "J'adore" - o cofetarie geniala tot de pe Istiklal, unde am savurat "Oh la la", o prajitura invelita in ciocolata lichida, cu frisca si multe fructe si am baut o ciocolata calda cu gust de capsuni.... Mi-am exersat si turca citind din meniu si socandu-l pe Yavuz de cat de bine ma pricep.

Seara aceea a fost geniala! Ne-am intors acasa, nu inainte de a am mai hoinari bineinteles pe Istiklal, si Yavuz m-a invatat sa fac juggling - adica acele trucuri pe care le fac la circ, clovnii cu mingile- hahaha - ba chiar mi-a facut cadou trei mingi speciale de juggling. Chiar e greu - necesita concentrare maxima, dar mi-a iesit; am talent sau "I'm the chosen one", dupa cum spunea Yavuz.

Coelho spunea intr-una din scrierile lui ca atunci cand vizitezi un loc, importante nu sunt doar istoriile sale, ci mai degraba, oamenii care-ti sunt ghizi; un om care sa fie acolo, care sa fie pasionat de locul in care traieste, care sa te faca sa vezi viata de acolo actualizata... si mare dreptate avea! Baietasul asta chiar este intruchiparea perfecta a descrierii ample pe care Coelho o facuse cu ceva ani in urma!


A doua zi, m-am trezit de dimineata, m-am aranjat atent si am plecat sa imi intalnesc o prietena foarte buna, care-mi astepta intoarcerea cu sufletul la gura. Imi iau bineinteles, si cizmele de primavara, pe care le purtam pentru prima data - nu aveam deci, de unde sti ca-mi vor nenoroci coloana din cauza tocurilor incredibil de imense. Trebuie sa stiti ca in acel cartier (si nu numai), strazile sunt mai mult verticale, decat orizontale. Ei, va puteti inchipui ca Yavuz saracul a trebuit sa devina carja mea pana la autobuz...

Ce nu luasem eu in calcul, era ca in Taksim, facandu-se restructurari de infrastructura, autobuzele nu opreau acolo. Debusolata, ma apropii de sofer, un batranel simpatic, pe care-l intreb in turca daca nu ajunge pana-n Taksim - mi-a expicat ca nu, ca aia avea sa fie ultima statie, dar ca daca vreau sa ma asez pe picioarele lui, ma duce pana in Taksim - desigur, primul si cel mai bun instinct al meu a fost sa spun "NU" si sa tasnesc din autobuz ca arsa.

Cu mult greu, prin praf, printre pietre, printre muncitori, zidari, tamplari, electricieni, am ajuns intr-un final, in Taksim. Nu dureaza mult si apare prietena mea - cand m-a strans in brate, am simtit intr-adevar cat de dor ii era de mine - inca vreo 5-6 secunde si sigur imi stalcea cutia toracica. Bine, vorbim de o femeie de 40 de ani, care a facut sport de performanta toata viata si care cu doi ani in urma, ma ridicase de la pamant, la nivelul gatului ei, de parca as fi fost un fulg - cred, totusi, c-a strans atat de tare ca sa-mi scoata tutunul din plamani.
Fiindu-ne foarte foame, am incercat sa gasim repede ceva sa mancam - repede nu a fost, dar de gasit am gasit si mi-a placut la nebunie - un fel de... lipie cu ceva amestecatura de carne si verdeturi inauntru - nu stiu cum se numeste, dar geniala combinatie, preparata pe loc, de doamna din imagine

Dupa acel mic dejun delicios, m-a rugat sa o acompaniez undeva... pana la acel "undeva", am intrat in cateva magazine, ne-am maimutarit cu palarii pe cap si poze, dar mie iar incepuse sa-mi bata inima - si de data asta, simteam ca nu-i a foarte buna. Pe drum, intram pe niste stradute laturalnice de-ale Istikalului si-mi spune ca are de gand sa mearga la ghicitoare sa-i citeasca in cafea si sa-i dea in carti. Ma gandeam: cum se poate? O femeie atat de stilata, eleganta, rafinata...la ghicitoare? Mai tarziu am aflat eu ca asta e sport national la ei. Tot drumul am tinut-o numai intr-un ras, iar ea radea de mine pentru ca i se parea hilar faptul ca eu consider asta a fi ceva absurd. Trecem pe langa o multitudine de turci, amandoua foarte senzuale, dar la pas alergator, ca deh, nu vroiam sa atragem atentia asupra noastra...prea mult; si intram intr-un local exact cum vedeti prin filmele cu suburbii. Comanda doua cafele si-mi spune sa nu vorbesc decat cu ea si foarte incet, pentru ca altii nu trebuie sa isi dea seama ca nu sunt turcoaica ("pana aici mi-a fost"). In timp ce sorbeam din cafea, imi explica ca eu nu pot intra cu ea, deci avea sa ma lase acolo...Dar l-a chemat pe un amic de-al ei, un tip foarte simpatic, despre care mi-a spus clar ca e gay, deci sunt in siguranta cu el. Dupa ce a plecat ea, tot felul de turci treceau pe acolo si aruncau priviri infioratoare, incat ma gandeam ca eu pe tocuri si baiatul ala care avea 30 de kile cu pufoaica uda, sigur o sa le putem face fata...
Se intoarce intr-un final si ne indreptam spre casa ei... pe drum, nu am reusit sa scapam de glume de genul: "ce fata sexy aveti", "asa mama asa fiica", ba chiar... in masina galbena (o masinuta ce se misca mai repede decat autobuzele in Istanbul), un tip, care se asezase langa noi, si-a scos banii ca sa ne arate ce ne poate oferi. Odata ajunse la ea, cainele ei, un Golden Retriever de 4 ani si ceva, m-a recunoscut si mi-a sarit in brate instantaneu - cand locuiam acolo, o vizitam foarte des si, la fiecare plecare a mea din casa, Tom, cu mare grija, tatona cu botul incheietura mainii mele pentru a nu ma rani, si-mi prindea numai haina, de care ma tragea de la usa inspre casa, pentru a nu pleca. Acelasi episod s-a repetat. La plecare, insa, am luat-o si pe ea si am fost in mall, unde ne-am delectat cu mancare, ceva desert fain si mult ras..

La intoarcere, urma Yavuz sa ma astepte in Taksim - acelasi traseu de yellow bus, metrobus, autobus - iar a trebuit sa merg pe jos pana in Taksim, dar, de data asta, pe inserat si cu 4-5 turci la costum care stateau tot in spatele meu - aveam inima cat o nuca - nici nu-mi amintesc ce-am facut ca sa ajung mai repede in Taksim, unde Yavuz a considerat a fi o idee foarte buna sa vina prin spate si sa ma sperie - nu a fost tocmai o idee foarte buna (la cat de speriata eram eu deja), dat fiind faptul ca mi-am oprit mana la 0,1cm de fata lui, cand mi-am dat seama ca e el.

Seara, stand pe scara in fata casei lui, mi-a dat niste lectii solide de limba turca:
                            bu yogurdu sarimsalasak da mi saklasak, sarimsaklamasak da mi saklasak
                                                                     sau
                           bir berber bir berbere gel beraber bir berber dukkani acalim demis

Urmatoarea zi a fost una geniala - am fost pe Insula Printului - cu bicicleta. Una din ideile lui stralucite a fost sa ne abatem de la drum, sa mergem prin padure, pe pante, cu pietre si pietricele...dar nu pe bicicleta - cum nu? imi spun.. ba pe bicicleta. Asa ca am incalecat-o si am luat-o la vale... de 4 ori era sa plonjez in Bosfor - oricat de stranse tineam franele, nu se oprea bicicleta, caci derapau rotile din cauza pietrelor. Singura metoda care a mers de fiecare data a fost sa continui sa tin franele foarte strans, dar sa-mi relaxez corpul si mintea ca si cum nu as mai fi avut 2 metri si cadeam in Bosfor - si a mers! Trebuie sa va spun ca acolo, am vazut una din cele mai frumoase imagini din viata mea

Mie-mi plac extremele, contrastele - Istanbulul agitat si in forfota la orice ora din zi si din noapte si acest colt al partii sale asiatice, unde stateam pe iarba si priveam silueta orasului, departe de galagie, agitatie si orice element intrus. Este un sentiment de nedescris sa privesti natura, copacii, valurile si, in departare, un oras din care simti ca faci parte mai mult de pe plan fizic, palpabil - sigur, astea-s povesti - neavand cuvintele la purtator, mi-e imposibil sa explic toata schema emotionala complexa prin care am trecut atunci!
Dar... cel mai linistitor loc in care am calcat vreodata in viata mea si nu am crezut ca voi putea fi atat de calma si relaxata si ca, intr-adevar ma pot purifica la modul asta, a fost in urmatorul endroit

Tot pe Insula Printului - avea ceva locul asta - nu as mai fi plecat de acolo -

 Seara, revenind cu picioarele pe pamant, am reluat vaporul si ne-am intors in partea europeana...faina experienta... sa vezi Bosforul la picioarele tale, sa ii urmaresti cursul, fiind cu un prieten care nu te intrupe cu tampenii, ci iti intelege starea de euforie si nu vrea pentru nimic din lume sa ti-o strice... sa stati apoi intinsi pe banci, ascultand sunetul valurile ce se lovesc de vas si sa povestiti despre tot ce va trece prin cap, intr-un calm de nedescris si cu o ambienta pe care, credeti-ma, nu o poti simti decat daca esti cu oameni la care tii! Avusesem experiente din astea si prima data cand am fost acolo, dar cu alti oameni, colegi Erasmus, care erau la fel de necoplanari cu subiectul ca si mine.  Omul face locul!

In urmatoarea zi, tin minte ca Yavuz mergea la antrenamentele sale de Slackline (cautati pe internet - e un sport foarte dureros, dar extrem de interesant) - eu nu l-am putut urma, caci ramasase sa ma revad cu prietena mea si cu inca un coleg din facultate, coleg care m-a dus acasa la el sa ii revad mama, o femeie geniala pe care am adorat-o tot timpul si sentimentul a fost reciproc - bineinteles, nu ma voi marita cu fiul ei, asa cum amandoi isi doresc, dar ea tot adorabila ramane - o familie foarte bogata si foarte deschisa la minte - se pare oricat de mult le-am spus eu ca nu am de gand sa-mi schimb religia, asta nu era o problema pentru ei. Cu siguranta daca n-as mai sta pe ganduri, acum as avea casa mea pe Insula Printului, dar nu se pune problema (hahaha).

Femeia asta gateste minunat - ei sunt arabi la origine, din Maroc!

Ziua care a urmat a fost plina de plimbari - Bazar, parcuri, locatii foarte faine din Istanbul, dar pe care nu le-am putut aprecia din plin, caci...stomacul meu era distrus de la ceva fake Coke pe care o bausem cu o zi inainte. Am plecat apoi, cu gandul de a ma reintoarce cat mai curand...


si de a-mi reface un astfel de calut...