Va amintiti de "Cracanel", domnul Trandafir al lui Sadoveanu? Am avut toti un astfel de profesor, al carui chip sa-l tinem minte pe vecie - sigur, toti au facut parte din viata noastra la un moment dat si despre fiecare as putea vorbi ore-ntregi, dar... haideti sa va spun cateva cuvinte, foarte succint, despre ilustrul domn Arginteanu.
Mi-a fost profesor de muzica in clasele din ciclul general de scoala. Un batranel mic de statura, foarte in forma (rontundul e o forma, nu?), cu o usoara chelie si un zambet ce niciodata nu ii disparea de pe chip. Desi tin minte ca nu uita niciodata sa ne dea de inteles pana unde trebuie sa "ne mearga lungul nasului".
Una din cele mai mari dorinte ale mele dintotdeauna a fost sa pot canta - da, pot canta, dar imi lipsesc vocea si urechea muzicala. Se pare ca acest lucru nu a fost niciodata o problema pentru "profu de muzica", caci citez: "nu va pot pune sa compuneti o poezie, daca nu sunteti inspirati sau daca imi scrieti doua versuri: stand pe banca-n parc/trei lalele!". Mergand pe acest principiu, niciodata nu i-a pasat ca niciunul din noi nu avea talent la muzica. Ne-a spus intr-o zi un lucru pe care nu-l voi uita niciodata: "Ma, decat sa va bag la cor sa fiti de rasul curcilor, mai bine peste ani, sa spuneti povesti auzite de la mine si sa fiti mandri, ma, ca nu sunteti inculti!". Si eu sunt mandra ca, de multe ori, imi fac prietenii sa rada la auzul istoriilor invatate de la domnul Arginteanu si ca nu-l confund pe Mozart cu Bach sau Chopin.
Noi, la muzica, nu luam note pe auz, ureche, cate octave ridicam sau cat de bine stiam sa intonam colinde. Orele de muzica se petreceau intr-o armonie perfecta intre noi si prof - el ne povestea, noi radeam pana cadeam sub banci la propriu si, la sfarsit, timp de 10 minute, ne dadea o lucrare ca sa vada cat am retinut din ce ne spusese - subiectele tineau de viata si opera unui compozitor anume - si era simplu de retinut, avandu-l pe dansul ca profesor! De la domnul Arginteanu am facut pasiune pentru Simofonia a V-a a lui Beethoven; ne povestea cu o pasiune si o exemplificare magnifica la fiecare nota a ceea ce insemna aceasta partitie - stim cu totii (sper) ca in ultima parte a vietii, marele compozitor era surd - aproape surd; o conversatie cu el era imposibila, caci nu mai auzea aproape nimic, exceptand sunetele extrem de dure si/sau ascutite. Cele mai frumoase opere ale sale au fost compuse in aceasta perioada, cand geniul si sufletul erau singurii calauzi in arta creatiei muzicale! Se pare ca aceasta simfonie ar fi fost compusa, in momentul in care la usa lui Beethoven batea disperat proprietarul apartamentului in care el locuia, vrand sa-i ceara banii de chirie! Sunetele puternic ritmate din coloana sonora de mai jos reprezinta bataile furioase ale proprietarului, pe care compozitorul le auzea si credea ca sunt in mintea lui, caci el nu isi dadea seama ca cineva era la usa, linia melodica linistita reprezinta de fapt pauzele pe care le facea acelasi proprietar (posibil sa-l fi durut pumnii de atata ciocanit), iar sunetele de ritm allegro, spunea domnul Arginteanu, ar fi zgomotele facute de picioarele tropotind nervos pe scari...
Click - Youtube - Beethoven Simfonia a V-a
Ar trebui sa petrec o luna intreaga in fata calculatorului pentru a povesti toate amintirile care ma napadesc in legatura cu "profu de muzica", dar prima care-mi vine in minte este ca intr-o zi ne-a pus sa ascultam o opera - Dumnezeu sa ma ierte, ca era una foarte cunoscuta, dar nu mai tin minte exact acum - si, vrand sa ne faca interesati, caci noi aveam altele de facut la varsta aia, nu sa ascultam muzica clasica, ne-a spus povestea operei si ne-a dat fiecaruia dintre noi cate un rol: doi colegi, un el si o ea, ce erau de obicei mai cu * capul in nori, au fost pusi in ipostaza de tineri amorezi; eu, in ipostaza de viitoare nasa mare (hahahahahaah), si tot asa, pana a ajuns la un coleg ce indraznise sa mearga mai departe "de lungul nasului" cu 5 minute inainte, caruia i-a revenit rolul indiscutabil de gunoier - asa era piesa! - dupa cum spuneam, avea grija sa ne puna pe fiecare la locul nostru intr-o maniera foarte subtila, dar atat de usturatoare...
Domnul Arginteanu umplea orele cu bancuri, povesti care mai de care mai amuzante, cu rasetele noastre care asurzeau cred cartierul Tiglina I din Galati, dar si acum am intiparita in minte figura satisfacuta pe care a avut-o intr-o zi, cand ne-a pus sa ascultam bocete. Bocete de inmormantare, vreau sa spun. Ele erau triste, dar el era atat de mandru caci noi nu mai aveam aer de atata ras, dupa ce i-a venit in minte sa jongleze live, in fata noastra, ca un DJ, pe aparatele pe care le avea si sa transforme acele bocete in cele mai amuzante sunete care mi-au fost date spre auz vreodata!!! Nu am cuvinte pentru a reda atmosfera pe care omul asta o crease - vroiam sa ne oprim din ras, pentru ca simteam ca ne explodeaza fiecare celula din corp, dar nu puteam! Cu cat ne vedea mai amuzati, cu atat jongla mai artistic pe linia aceea melodica, iar noi aveam fete care erau gata-gata sa pocneasca, muschi ce nu mai erau capabili sa ne sustina pe caricaturile alea de banci si suflete de copii, in prezenta a ceva...divin. Asa e - domnul Arginteanu este un dar al lui Dumnezeu pentru noi toti, cei care am avut placerea deosebita de a-l intalni macar o data!
Intr-o zi, in clasa a opta, pregantindu-ma de examenul de limba franceza, stiu ca m-a apostrofat bine: "Andrada, dar tu... de ce tot inveti la cea franceza? Acum engleza e la moda, pe asta se vor plati multi bani!"(intr-adevar, se punea problema de a intra in Uniune, franceza scazuse mult ca popularitate de ani buni de zile). Si tot felul de glume si poante (de bun simt, caci nu a indraznit vreodata sa ma ridiculizeze - pe mine sau pe cei ce-l respectam) legate de limba franceza. Domnule profesor, as vrea sa remarc faptul ca alegerea mea a fost una destul de buna - dar apreciez interesul pentru bunastarea mea materiala!
Acum ceva timp, l-am vazut, de la departare - parea bolnav, foarte bolnav... dar ceva ramasese neschimbat: zambetul si energia pozitiva pe care o transmitea oriunde calca! Dintr-un cuvant pe care-l spunea, mai bine din jumatate din litere constituiau umor adevarat!
Sunt recunoscatoare ca am intalnit un astfel de OM! Toata admiratia si tot respectul meu pentru un om care stie sa se bucure de viata din plin si care, spunea dansul, "un singur regret am in viata asta: acum vreo doi ani, mi-a bagat nevasta-mea in masina de spalat, o geanta in care erau toate caietele mele cu bancuri adunate in zeci de ani!"
joi, 22 august 2013
duminică, 18 august 2013
Scurt jurnal de calatorie - Istanbul aprilie2013
Iata-ma deci in aeroport la Otopeni (da, ador aeroporturile), asteptand cu nerabdare sa urc in avionul care avea sa ma duca in locul pentru care am lacrimat, cand am fost nevoita sa-l parasesc (doar nu credeati c-aveam de gand sa spun c-am plans, nu?). In avion, am avut noroc - nu a intrat nimeni in vorba cu mine; nu stiu cum se face, caci eu sunt ca un magnet pentru canterete de muzica populara care ma fac de ras in tren desfasurandu-mi postere cu ele, poete stabilite in strainataturi, care nu se lasa pana nu-mi citesc scrisori de laude primite din partea nu stiu carui Guvern, etc. Ei bine, acesta a fost un drum linistit, cu toate ca inima-mi batea nebuneste.
Aterizam si de aici, incepe aventura! O coada imensa, cum n-am vazut de cand sunt, la prezentat de pasapoarte; in timp ce toti erau care mai de care mai agitati pentru ca totul se misca foarte lent, eu am avut timp sa practic unul din hobby-urile pe care le-am dezvoltat acum vreo 2 ani - sa analizez oameni, sa-mi dau seama ce gusturi au, ce probleme psihice au (si uneori, imi doresc sa nu fi avut hobby-ul asta - hahaha), etc. Si am avut timp sa fac asta pe indelete; am vazut multi oameni indragostiti acolo in imbulzeala aia, multi oameni parca speriati de bombe, dar si multi, foarte multi tineri care traiau clipa - totul la ei spunea ca nu le-ar pasa daca maine ar muri - ei traiau astazi, ACUM!- bravo lor, asta trebuie sa facem toti - sa traim clipa, pentru ca va veni un moment in care, scuze de morbiditate, vom avea lumanarea la cap si vom regreta ce nu am facut, in loc de a zambi in lumina amintirilor a ceea ce am trait!
As putea vorbi zile-ntregi despre cate am vazut si analizat acolo in aeroport, la pasapoarte, dar ma voi focusa acum pe ceva ce intr-adevar m-a frapat; m-a frapat in sensul ca am inteles atunci de ce barbatii arabi se comporta cum se comporta cu sotiile lor. Toti spunem ca e de vina educatia. CORECT! Dar oare toti intelegem practic ce inseamna aceasta educatie? Ei bine, eu am avut exemplul in fata mea: mama, cele trei fete ale sale si baietelul, care era mezinul familiei(de undeva de prin Maroc presupun ca erau dupa infatisare). Statea toata lumea in rand, ei erau in dreapta mea, pe urmatorul rand, dar, ma intorsesem si ma uitam la cel mic pentru ca era foarte dragalas; erau, practic, in fata mea acum; imposibil sa ma insel asupra vreo unui aspect din ceea ce urmeaza sa va povestesc: nu discutau unul cu altul - ca mama, mai vorbesti cu odraslele, macar cu fetele, daca nu cu baietii ca sunteti voi arabi si aveti tarate pe creier; dar nimic, niciun sunet. Deodata, cel mic tuseste. Dumnezeu mi-e martor: in acel moment, mama l-a luat zdravan de urechi si i-a dat o palma peste fata, ritual continuat si dus la bun sfarsit si de catre sora lui mai mare. Am inlemnit!!! Nu mi-a venit sa cred!!! Si apoi, ne intrebam de ce barbatii arabi isi bat sotiile cand ele indraznesc sa scoata un sunet - pai uite de ce!!! Nu le iau apararea; dar ma pun in locul acelui copil: cand cresc, cea mai mare satisfactie a mea va fi sa pot lovi femeile!
Trec prin ritualul de verificat pasaportul (la mine, da, exista un ritual: cel in care vamesul imi ia pasaportul si mi-l tine 5 minute, timp in care se uita fix in ochii mei - de fiecare data patesc asta), imi iau bagajul ajutandu-l si pe un italian sa ajunga la destinatia dorita din aeroport de parca eram ghid, si, intr-un final, il intalnesc pe Yavuz, care, saracul, ma astepta de o ora. A fost totul atat de ... familiar! Nimic ciudat, niciun sentiment ca si cum as fi lipsit vreodata de acolo - era ACASA, dupa cum am si numit albumul cu pozele de pe pagina de Facebook.
Dupa ce am mers buna vreme cu metroul, Yavuz imi propune sa luam taxiul - refuz, bineinteles, in ideea de a prinde cat mai mult aer istanbulez! - picioarele-mi erau impotriva, dar inima era in charge atunci, se pare! (In drum spre casa, am intrat in curtea unei moschee "de cartier", de unde vederea asupra Istanbulului era nemaipomenita!) Cu o viteza de martian, am facut dus, m-am schimbat, mi-am aranjat hainele, m-am remachiat, mi-am aranjat parul si in foarte scurt timp, eram deja afara, in drum spre Taksim.
Pentru cei ce nu stiu, Taksim este un fel de Piata Sfatului din Brasov, iar Istiklal este un fel de strada Republicii. Mergand pe jos si povestind, simt o neliniste, dar nu ceva neplacut; un fel de agitatie! Dar incerc sa nu-i dau importanta; peste 5 minute am inteles: ajunsesem in fata Universitatii unde mi-am petrecut o parte din al doilea an de studii. Era seara...o imagine de care-mi era dor si pe care n-am uitat-o si nu o voi uita vreodata: Universitatea impanzita de lumini sub albastrul inchis al cerului instelat, in fata ei, mult verde (un mic parculet) ce intra intr-un contrast de poveste cu albastrul acelui brat al Bosforului care curgea lin si-mi facea cu ochiul in fiecare seara cand plecam obosita de la cursuri. Dupa ce am avut parte de un photoshooting acolo, am plecat spre autobuz. Yavuz a fost uimit sa vada ca eu eram in stare sa merg si cu ochii inchisi spre statia de autobuz, la care se ajungea coborand prin tunel si facand cateva slalomuri serioase.
Dupa cum spuneam, inima era cea care conducea atunci!!!
Dupa o plimbare ametitoare cu autobuzul, in care o avalansa de amintiri superbe mi-a acaparat mintea, ajungem in renumitul Taksim. Nu am cuvinte destul de marete pentru a exprima cum un sentiment de fericire mi-a umplut toata fiinta... devenisem usoara.. ca un fulg.. era atat de bine, atat de... acasa, pur si simplu - am repetat si voi repeta asta mereu - cred ca am ceva in arborele meu genealogic ce se trage de acolo! Bucurestiul nu e acasa, Galatiul este, dar... Istanbulul... e ca si cum ar face parte din fiinta mea! E inexplicabil!
Am mers cu Yavuz intr-un local - am urcat vreo 4 etaje cred pentru a ajunge la terasa, unde puteam fuma linistita; am depanat amintiri, am ras, am mancat ...
Era plin; la un moment dat, a urcat un cuplu - el avea vreo 40 de ani, ea vreo 45. Amandoi erau superbi - ea se uita la mine si zambeste - credeam ca face asta pentru a ma ridica de la masa, caci ei cautau un loc, dar fara prea mult noroc. Dupa ce si-au gasit, in final, o masa, am inteles ca de ce zambea ea in continuu, dar cine avea timp s-o bage in seama? Eram prea preocupata de Istanbul, Yavuz, povesti nemuritoare... - sigur, urmatorul post va fi despre femeile din Istanbul, pentru a intelege si ceilalti cum sunt ele cu adevarat!
Am plecat apoi, spre "J'adore" - o cofetarie geniala tot de pe Istiklal, unde am savurat "Oh la la", o prajitura invelita in ciocolata lichida, cu frisca si multe fructe si am baut o ciocolata calda cu gust de capsuni.... Mi-am exersat si turca citind din meniu si socandu-l pe Yavuz de cat de bine ma pricep.
Seara aceea a fost geniala! Ne-am intors acasa, nu inainte de a am mai hoinari bineinteles pe Istiklal, si Yavuz m-a invatat sa fac juggling - adica acele trucuri pe care le fac la circ, clovnii cu mingile- hahaha - ba chiar mi-a facut cadou trei mingi speciale de juggling. Chiar e greu - necesita concentrare maxima, dar mi-a iesit; am talent sau "I'm the chosen one", dupa cum spunea Yavuz.
Coelho spunea intr-una din scrierile lui ca atunci cand vizitezi un loc, importante nu sunt doar istoriile sale, ci mai degraba, oamenii care-ti sunt ghizi; un om care sa fie acolo, care sa fie pasionat de locul in care traieste, care sa te faca sa vezi viata de acolo actualizata... si mare dreptate avea! Baietasul asta chiar este intruchiparea perfecta a descrierii ample pe care Coelho o facuse cu ceva ani in urma!
A doua zi, m-am trezit de dimineata, m-am aranjat atent si am plecat sa imi intalnesc o prietena foarte buna, care-mi astepta intoarcerea cu sufletul la gura. Imi iau bineinteles, si cizmele de primavara, pe care le purtam pentru prima data - nu aveam deci, de unde sti ca-mi vor nenoroci coloana din cauza tocurilor incredibil de imense. Trebuie sa stiti ca in acel cartier (si nu numai), strazile sunt mai mult verticale, decat orizontale. Ei, va puteti inchipui ca Yavuz saracul a trebuit sa devina carja mea pana la autobuz...
Ce nu luasem eu in calcul, era ca in Taksim, facandu-se restructurari de infrastructura, autobuzele nu opreau acolo. Debusolata, ma apropii de sofer, un batranel simpatic, pe care-l intreb in turca daca nu ajunge pana-n Taksim - mi-a expicat ca nu, ca aia avea sa fie ultima statie, dar ca daca vreau sa ma asez pe picioarele lui, ma duce pana in Taksim - desigur, primul si cel mai bun instinct al meu a fost sa spun "NU" si sa tasnesc din autobuz ca arsa.
Cu mult greu, prin praf, printre pietre, printre muncitori, zidari, tamplari, electricieni, am ajuns intr-un final, in Taksim. Nu dureaza mult si apare prietena mea - cand m-a strans in brate, am simtit intr-adevar cat de dor ii era de mine - inca vreo 5-6 secunde si sigur imi stalcea cutia toracica. Bine, vorbim de o femeie de 40 de ani, care a facut sport de performanta toata viata si care cu doi ani in urma, ma ridicase de la pamant, la nivelul gatului ei, de parca as fi fost un fulg - cred, totusi, c-a strans atat de tare ca sa-mi scoata tutunul din plamani.
Fiindu-ne foarte foame, am incercat sa gasim repede ceva sa mancam - repede nu a fost, dar de gasit am gasit si mi-a placut la nebunie - un fel de... lipie cu ceva amestecatura de carne si verdeturi inauntru - nu stiu cum se numeste, dar geniala combinatie, preparata pe loc, de doamna din imagine
Dupa acel mic dejun delicios, m-a rugat sa o acompaniez undeva... pana la acel "undeva", am intrat in cateva magazine, ne-am maimutarit cu palarii pe cap si poze, dar mie iar incepuse sa-mi bata inima - si de data asta, simteam ca nu-i a foarte buna. Pe drum, intram pe niste stradute laturalnice de-ale Istikalului si-mi spune ca are de gand sa mearga la ghicitoare sa-i citeasca in cafea si sa-i dea in carti. Ma gandeam: cum se poate? O femeie atat de stilata, eleganta, rafinata...la ghicitoare? Mai tarziu am aflat eu ca asta e sport national la ei. Tot drumul am tinut-o numai intr-un ras, iar ea radea de mine pentru ca i se parea hilar faptul ca eu consider asta a fi ceva absurd. Trecem pe langa o multitudine de turci, amandoua foarte senzuale, dar la pas alergator, ca deh, nu vroiam sa atragem atentia asupra noastra...prea mult; si intram intr-un local exact cum vedeti prin filmele cu suburbii. Comanda doua cafele si-mi spune sa nu vorbesc decat cu ea si foarte incet, pentru ca altii nu trebuie sa isi dea seama ca nu sunt turcoaica ("pana aici mi-a fost"). In timp ce sorbeam din cafea, imi explica ca eu nu pot intra cu ea, deci avea sa ma lase acolo...Dar l-a chemat pe un amic de-al ei, un tip foarte simpatic, despre care mi-a spus clar ca e gay, deci sunt in siguranta cu el. Dupa ce a plecat ea, tot felul de turci treceau pe acolo si aruncau priviri infioratoare, incat ma gandeam ca eu pe tocuri si baiatul ala care avea 30 de kile cu pufoaica uda, sigur o sa le putem face fata...
Se intoarce intr-un final si ne indreptam spre casa ei... pe drum, nu am reusit sa scapam de glume de genul: "ce fata sexy aveti", "asa mama asa fiica", ba chiar... in masina galbena (o masinuta ce se misca mai repede decat autobuzele in Istanbul), un tip, care se asezase langa noi, si-a scos banii ca sa ne arate ce ne poate oferi. Odata ajunse la ea, cainele ei, un Golden Retriever de 4 ani si ceva, m-a recunoscut si mi-a sarit in brate instantaneu - cand locuiam acolo, o vizitam foarte des si, la fiecare plecare a mea din casa, Tom, cu mare grija, tatona cu botul incheietura mainii mele pentru a nu ma rani, si-mi prindea numai haina, de care ma tragea de la usa inspre casa, pentru a nu pleca. Acelasi episod s-a repetat. La plecare, insa, am luat-o si pe ea si am fost in mall, unde ne-am delectat cu mancare, ceva desert fain si mult ras..
La intoarcere, urma Yavuz sa ma astepte in Taksim - acelasi traseu de yellow bus, metrobus, autobus - iar a trebuit sa merg pe jos pana in Taksim, dar, de data asta, pe inserat si cu 4-5 turci la costum care stateau tot in spatele meu - aveam inima cat o nuca - nici nu-mi amintesc ce-am facut ca sa ajung mai repede in Taksim, unde Yavuz a considerat a fi o idee foarte buna sa vina prin spate si sa ma sperie - nu a fost tocmai o idee foarte buna (la cat de speriata eram eu deja), dat fiind faptul ca mi-am oprit mana la 0,1cm de fata lui, cand mi-am dat seama ca e el.
Seara, stand pe scara in fata casei lui, mi-a dat niste lectii solide de limba turca:
bu yogurdu sarimsalasak da mi saklasak, sarimsaklamasak da mi saklasak
sau
bir berber bir berbere gel beraber bir berber dukkani acalim demis
Urmatoarea zi a fost una geniala - am fost pe Insula Printului - cu bicicleta. Una din ideile lui stralucite a fost sa ne abatem de la drum, sa mergem prin padure, pe pante, cu pietre si pietricele...dar nu pe bicicleta - cum nu? imi spun.. ba pe bicicleta. Asa ca am incalecat-o si am luat-o la vale... de 4 ori era sa plonjez in Bosfor - oricat de stranse tineam franele, nu se oprea bicicleta, caci derapau rotile din cauza pietrelor. Singura metoda care a mers de fiecare data a fost sa continui sa tin franele foarte strans, dar sa-mi relaxez corpul si mintea ca si cum nu as mai fi avut 2 metri si cadeam in Bosfor - si a mers! Trebuie sa va spun ca acolo, am vazut una din cele mai frumoase imagini din viata mea
Mie-mi plac extremele, contrastele - Istanbulul agitat si in forfota la orice ora din zi si din noapte si acest colt al partii sale asiatice, unde stateam pe iarba si priveam silueta orasului, departe de galagie, agitatie si orice element intrus. Este un sentiment de nedescris sa privesti natura, copacii, valurile si, in departare, un oras din care simti ca faci parte mai mult de pe plan fizic, palpabil - sigur, astea-s povesti - neavand cuvintele la purtator, mi-e imposibil sa explic toata schema emotionala complexa prin care am trecut atunci!
Dar... cel mai linistitor loc in care am calcat vreodata in viata mea si nu am crezut ca voi putea fi atat de calma si relaxata si ca, intr-adevar ma pot purifica la modul asta, a fost in urmatorul endroit
Tot pe Insula Printului - avea ceva locul asta - nu as mai fi plecat de acolo -
Seara, revenind cu picioarele pe pamant, am reluat vaporul si ne-am intors in partea europeana...faina experienta... sa vezi Bosforul la picioarele tale, sa ii urmaresti cursul, fiind cu un prieten care nu te intrupe cu tampenii, ci iti intelege starea de euforie si nu vrea pentru nimic din lume sa ti-o strice... sa stati apoi intinsi pe banci, ascultand sunetul valurile ce se lovesc de vas si sa povestiti despre tot ce va trece prin cap, intr-un calm de nedescris si cu o ambienta pe care, credeti-ma, nu o poti simti decat daca esti cu oameni la care tii! Avusesem experiente din astea si prima data cand am fost acolo, dar cu alti oameni, colegi Erasmus, care erau la fel de necoplanari cu subiectul ca si mine. Omul face locul!
Femeia asta gateste minunat - ei sunt arabi la origine, din Maroc!
Ziua care a urmat a fost plina de plimbari - Bazar, parcuri, locatii foarte faine din Istanbul, dar pe care nu le-am putut aprecia din plin, caci...stomacul meu era distrus de la ceva fake Coke pe care o bausem cu o zi inainte. Am plecat apoi, cu gandul de a ma reintoarce cat mai curand...
si de a-mi reface un astfel de calut...
sâmbătă, 17 august 2013
Amintiri din copilarie!
Ajung, dupa o zi de 10 ore de munca, acasa. Istovitoare zi, mai ales ca fetele de la un alt departament, timp de 10 ore - cat am stat eu la munca, au vorbit in continuu - "Gaitele" e o jucarie, fata de debitul si teatrul alora!
Stand la masa si avaland mancarea de parca ar fi pentru prima data cand vad penne cu sos arrabiata, mi se pare ca aud un sunet, ceva cantec, venit de afara. Scot capul pe geam si ce-mi vad ochii? Multi copii care "recitau" toate melodiile jocurilor pe care obisnuiam sa le joc si eu cand eram de varsta lor. Dumnezeule, cat imi lipsesc momentele alea, in care singura noastra problema era ca nu aveam voie afara de la 1 la 5, ptr ca trezeam vecinii si venea "sectoristul" (cred ca mai bine ramaneau la vechea denumire de "securist", ca tot afacerea aia o intreprindea).
Si iata cum mi se imbulzesc amintirile in minte despre ce faceam eu cand eram mica, exceptand jocurile de genul "ratele si vanatorii", "ascunselea", "omul negru", etc.
Dupa cum va relatam mai sus, intre 1 si 5 dupa-amiaza, nu aveam voie afara pentru ca faceam galagie si ne arunca dna Cucu apa oparita-n cap (saraca Larisa, cand ma gandesc c-a prins-o din plin...). Acest interval orar il petreceam, de regula, pe balcon.. aruncand corcoduse in capul oamenilor ce treceau pe strada - de pe atunci mi-am dezvoltat abilitatile de Sagetator - tinteam perfect! - nici acum nu ma insel (pour les connaisseurs).
Corcodusele fusesera atent culese din pomii din spatele blocului in dimineata respectiva - marfa proaspata! Dar totusi...devenise o rutina - era prea plictisitor; se cerea o schimbare - nu de actiune, ci de material utilizat. Analizand terenul, imi dau seama ca urmau, bunica si strabunica, sa puna rosii pentru iarna (sau sa faca suc de rosii); tintesc una care era pe jumatate stricata; o iau, tai jumatatea stricata care-mi devine armament si stau la panda. Prada nu intarzie sa apara. O vad cum se apropie de coltul blocului, o mai las sa faca 5-7 metri si zvrrrrrrrrrrrrrrrrrr... o nimeresc fix pe umarul drept si ii distrug complet ziua (era simpatica, totusi, camasa aia violet deschis). Zambind satisfacuta si cu acel "yesssss" generic in minte, ma ascund imediat. Aud: "urc eu la tine la maica-ta la usa, sa vad.. asa te-a educat?" si alte replici cu siguranta dure, dar pe care eu nu le-am mai auzit ptr ca, gandeam eu: "din moment ce a spus ca urca la mine sigur m-a vazut si stie unde stau - daca aude mama....!!!". Vine ora 5, fara ca femeia in cauza sa urce la mama. Iesim afara si Larisa (prietena mea cea mai buna si in ziua de astazi) mi se plange: "eram pe balcon, ma jucam cu papusile si deodata, a inceput o femeie sa urle la mine c-am aruncat in ea, mama a iesit, a auzit si m-a certat foarte tare, dar eu n-am facut nimic! Jur!" ... Oops!
In vremurile bune, eram foarte multi copii adunati la bloc, printre care... doua surori. Alina si Alice (rad singura numai cand ma gandesc la repulsia pe care Larisa o avea fata de ele). Nu stiu cum se facea, dar nu reuseam sa ne jucam jumatate de ora, ca ori Alice, ori Alina incepeau o cearta, care se lasa cu bataie - dar bataie serioasa, din care "pagubitele" ieseau tot ele, fiind mai mici - va puteti imagina ce circ demn de televiziune era cand iesea mama lor afara sa ne ia pe noi de "mot". Intr-o zi, atat de tare ma enervasem pe Alina, incat imi aduc aminte c-am sfartecat-o-n bataie - nu, nu ma intelegeti gresit; in ziua de astazi, n-as da nici cu o floare intr-o femeie (probabil vinovatia copilariei - hahaha). Ei bine, s-a dus Alina in casa, i-a spus maica-sii si, ca prin minune, madam' n-a mai venit afara sa ne/ma traga la raspundere. Cele doua fatuci aveau (si cred ca inca il mai au) un tata foarte de treaba - cand era treaz. Si, de obicei, seara, dupa munca, nu era treaz - adica treaz era, dar cu grad ridicat de alcolemie-n sange. Cu siguranta, ajuns acasa, cele trei (Alina, Alice si mama fetelor) i-au povestit despre cum fusese odrasla sacul meu de box in ziua respectiva (fara indoiala, au uitat sa zica, vorba noastra, "cine a inceput"). Asa ca undeva in miez de noapte, se aud niste batai puternice in usa: tatal fetelor insista sa deschidem usa, avand si un argument foarte convingator: toporul!cu ajutorul caruia a reusit sa faca o gaura zdravana-n usa.
Ar fi imposibil sa nu mi-l amintesc pe nenea Musunoiu. Un batran singur, caruia-i murise sotia si singura ocupatie a lui consta in a se ocupa de treburile altora. Ca exemplu, nu aveam voie sa intram in gradina blocului la visin, nu aveam voie sa mergem in spatele blocului ptr ca trebuia sa trecem prin fata geamului lui, etc. Tin minte ca intr-o zi, vrand sa trecem pe acolo, m-am umplut de vasilina data de el pe gard, pe tot costumul meu alb tocmai cumparat de mama. Dar nu asta ne-a suparat - dimpotriva, noua ne placea ca el sa se opuna dorintei noastre de a trece prin gradina pentru ca era mai palpitant sa ne taram pe sub geam cu inima batand de frica ca nu cumva sa ne prinda. Aveam, totusi, un caine al blocului: Nebunila! Ii spuneam asa pentru ca fusese batut inainte de a fi abandonat acolo si tremura in continuu de la ceva loco-motor pesemne. Era un caine f curajos si foarte frumos - un fel de Labdrador ciocolatiu! Ei bine, vecinul cu pricina avea ceva cu acest Nebunila - arunca mereu coji de banana, penene si tot ce prindea, in catel. Dar sa nu credeti ca lucrurile au ramas asa! L-am contracarat cat am putut de repede: urlete, insulte, pietre in geam, sunat la usa si fugit, ba chiar dezvoltasem o tehnica conform careia sunam la usa si nu mai fugeam - stateam pe scari si ne prefaceam ca nimic nu se intamplase. Pana intr-o zi, cand, stand pe scari, il vedem ca se intoarce cu galeata goala; trece de noi, intra in scara si al saselea simt al meu, ma face sa ma intorc brusc - il vad alergand cu galeata inapoi dupa noi - dau semnalul de alarma si o luam toate la fuga! Dar bunica-mea, de la balcon, vazuse toata scena si a coborat in no time! L-a prins de gat ca o leoaica veritabila si nenea Musunoiu nu mai avea scapare; pana cand a intrat un vecin in scara: "uite dom'le ce-mi face doamna Tanta", s-a grabit el a se plange. "Ei lasa, bine-ti face, o ajut si eu daca-i cazul!". Rezultat: bunica-mea - erou de bloc!
Imi amintesc acum, de ce afacerista eram eu de mica, impreuna cu Larisa. Lucram in echipa. Ne era rusine sa cerem mereu bani de dulciuri (da, dragii mei copii, in vremea aceea mai exista si ideea de rusine fata de parinti, nu ne permiteam sa facem orice, cum ar fi sa le dam una peste cap, dupa cum am vazut eu ieri pe strada). Asa ca, am facut o ultima incercare: am cerut bani de dulciuri, am cumparat dulciurile si ne-am gandit sa le vindem pe strada. Dar ne trebuia ceva - ptr ca faceam pachetele : o ciocolatica, o guma, etc. Nu mai aveam bani de plicuri, asa ca le-am fabricat noi din hartii A4 si scotch. Aratau hidos, va puteti imagina, asa ca ne vine ideea ca atunci cand prezentam produsul, sa desfacem plicul pentru a arata clientilor ca ce se afla in plic nu este o escrocherie - ei ar fi luat produsele si nu plicul, care ar fi fost deja desirat. Zis si facut! Problema a fost bine gandita de la inceput, am avut si o nisa - mame cu copii - clar, cei mici au fost innebuniti dupa ideea de dulciuri la pachet. Si ne-a mers, ne-a mers chiar bine as putea spune - si nu va puteti inchipui bucuria care a fost pe capul nostru cand ne-am vazut cu banii in mana in magazin, cumparandu-ne apoi si mai multe dulciuri pe care le-am savurat pe indelete....
Ma consult cu Larisa in privinta a ceea ce mai am voie sa public si revin!
Stand la masa si avaland mancarea de parca ar fi pentru prima data cand vad penne cu sos arrabiata, mi se pare ca aud un sunet, ceva cantec, venit de afara. Scot capul pe geam si ce-mi vad ochii? Multi copii care "recitau" toate melodiile jocurilor pe care obisnuiam sa le joc si eu cand eram de varsta lor. Dumnezeule, cat imi lipsesc momentele alea, in care singura noastra problema era ca nu aveam voie afara de la 1 la 5, ptr ca trezeam vecinii si venea "sectoristul" (cred ca mai bine ramaneau la vechea denumire de "securist", ca tot afacerea aia o intreprindea).
Si iata cum mi se imbulzesc amintirile in minte despre ce faceam eu cand eram mica, exceptand jocurile de genul "ratele si vanatorii", "ascunselea", "omul negru", etc.
Dupa cum va relatam mai sus, intre 1 si 5 dupa-amiaza, nu aveam voie afara pentru ca faceam galagie si ne arunca dna Cucu apa oparita-n cap (saraca Larisa, cand ma gandesc c-a prins-o din plin...). Acest interval orar il petreceam, de regula, pe balcon.. aruncand corcoduse in capul oamenilor ce treceau pe strada - de pe atunci mi-am dezvoltat abilitatile de Sagetator - tinteam perfect! - nici acum nu ma insel (pour les connaisseurs).
Corcodusele fusesera atent culese din pomii din spatele blocului in dimineata respectiva - marfa proaspata! Dar totusi...devenise o rutina - era prea plictisitor; se cerea o schimbare - nu de actiune, ci de material utilizat. Analizand terenul, imi dau seama ca urmau, bunica si strabunica, sa puna rosii pentru iarna (sau sa faca suc de rosii); tintesc una care era pe jumatate stricata; o iau, tai jumatatea stricata care-mi devine armament si stau la panda. Prada nu intarzie sa apara. O vad cum se apropie de coltul blocului, o mai las sa faca 5-7 metri si zvrrrrrrrrrrrrrrrrrr... o nimeresc fix pe umarul drept si ii distrug complet ziua (era simpatica, totusi, camasa aia violet deschis). Zambind satisfacuta si cu acel "yesssss" generic in minte, ma ascund imediat. Aud: "urc eu la tine la maica-ta la usa, sa vad.. asa te-a educat?" si alte replici cu siguranta dure, dar pe care eu nu le-am mai auzit ptr ca, gandeam eu: "din moment ce a spus ca urca la mine sigur m-a vazut si stie unde stau - daca aude mama....!!!". Vine ora 5, fara ca femeia in cauza sa urce la mama. Iesim afara si Larisa (prietena mea cea mai buna si in ziua de astazi) mi se plange: "eram pe balcon, ma jucam cu papusile si deodata, a inceput o femeie sa urle la mine c-am aruncat in ea, mama a iesit, a auzit si m-a certat foarte tare, dar eu n-am facut nimic! Jur!" ... Oops!
In vremurile bune, eram foarte multi copii adunati la bloc, printre care... doua surori. Alina si Alice (rad singura numai cand ma gandesc la repulsia pe care Larisa o avea fata de ele). Nu stiu cum se facea, dar nu reuseam sa ne jucam jumatate de ora, ca ori Alice, ori Alina incepeau o cearta, care se lasa cu bataie - dar bataie serioasa, din care "pagubitele" ieseau tot ele, fiind mai mici - va puteti imagina ce circ demn de televiziune era cand iesea mama lor afara sa ne ia pe noi de "mot". Intr-o zi, atat de tare ma enervasem pe Alina, incat imi aduc aminte c-am sfartecat-o-n bataie - nu, nu ma intelegeti gresit; in ziua de astazi, n-as da nici cu o floare intr-o femeie (probabil vinovatia copilariei - hahaha). Ei bine, s-a dus Alina in casa, i-a spus maica-sii si, ca prin minune, madam' n-a mai venit afara sa ne/ma traga la raspundere. Cele doua fatuci aveau (si cred ca inca il mai au) un tata foarte de treaba - cand era treaz. Si, de obicei, seara, dupa munca, nu era treaz - adica treaz era, dar cu grad ridicat de alcolemie-n sange. Cu siguranta, ajuns acasa, cele trei (Alina, Alice si mama fetelor) i-au povestit despre cum fusese odrasla sacul meu de box in ziua respectiva (fara indoiala, au uitat sa zica, vorba noastra, "cine a inceput"). Asa ca undeva in miez de noapte, se aud niste batai puternice in usa: tatal fetelor insista sa deschidem usa, avand si un argument foarte convingator: toporul!cu ajutorul caruia a reusit sa faca o gaura zdravana-n usa.
Ar fi imposibil sa nu mi-l amintesc pe nenea Musunoiu. Un batran singur, caruia-i murise sotia si singura ocupatie a lui consta in a se ocupa de treburile altora. Ca exemplu, nu aveam voie sa intram in gradina blocului la visin, nu aveam voie sa mergem in spatele blocului ptr ca trebuia sa trecem prin fata geamului lui, etc. Tin minte ca intr-o zi, vrand sa trecem pe acolo, m-am umplut de vasilina data de el pe gard, pe tot costumul meu alb tocmai cumparat de mama. Dar nu asta ne-a suparat - dimpotriva, noua ne placea ca el sa se opuna dorintei noastre de a trece prin gradina pentru ca era mai palpitant sa ne taram pe sub geam cu inima batand de frica ca nu cumva sa ne prinda. Aveam, totusi, un caine al blocului: Nebunila! Ii spuneam asa pentru ca fusese batut inainte de a fi abandonat acolo si tremura in continuu de la ceva loco-motor pesemne. Era un caine f curajos si foarte frumos - un fel de Labdrador ciocolatiu! Ei bine, vecinul cu pricina avea ceva cu acest Nebunila - arunca mereu coji de banana, penene si tot ce prindea, in catel. Dar sa nu credeti ca lucrurile au ramas asa! L-am contracarat cat am putut de repede: urlete, insulte, pietre in geam, sunat la usa si fugit, ba chiar dezvoltasem o tehnica conform careia sunam la usa si nu mai fugeam - stateam pe scari si ne prefaceam ca nimic nu se intamplase. Pana intr-o zi, cand, stand pe scari, il vedem ca se intoarce cu galeata goala; trece de noi, intra in scara si al saselea simt al meu, ma face sa ma intorc brusc - il vad alergand cu galeata inapoi dupa noi - dau semnalul de alarma si o luam toate la fuga! Dar bunica-mea, de la balcon, vazuse toata scena si a coborat in no time! L-a prins de gat ca o leoaica veritabila si nenea Musunoiu nu mai avea scapare; pana cand a intrat un vecin in scara: "uite dom'le ce-mi face doamna Tanta", s-a grabit el a se plange. "Ei lasa, bine-ti face, o ajut si eu daca-i cazul!". Rezultat: bunica-mea - erou de bloc!
Imi amintesc acum, de ce afacerista eram eu de mica, impreuna cu Larisa. Lucram in echipa. Ne era rusine sa cerem mereu bani de dulciuri (da, dragii mei copii, in vremea aceea mai exista si ideea de rusine fata de parinti, nu ne permiteam sa facem orice, cum ar fi sa le dam una peste cap, dupa cum am vazut eu ieri pe strada). Asa ca, am facut o ultima incercare: am cerut bani de dulciuri, am cumparat dulciurile si ne-am gandit sa le vindem pe strada. Dar ne trebuia ceva - ptr ca faceam pachetele : o ciocolatica, o guma, etc. Nu mai aveam bani de plicuri, asa ca le-am fabricat noi din hartii A4 si scotch. Aratau hidos, va puteti imagina, asa ca ne vine ideea ca atunci cand prezentam produsul, sa desfacem plicul pentru a arata clientilor ca ce se afla in plic nu este o escrocherie - ei ar fi luat produsele si nu plicul, care ar fi fost deja desirat. Zis si facut! Problema a fost bine gandita de la inceput, am avut si o nisa - mame cu copii - clar, cei mici au fost innebuniti dupa ideea de dulciuri la pachet. Si ne-a mers, ne-a mers chiar bine as putea spune - si nu va puteti inchipui bucuria care a fost pe capul nostru cand ne-am vazut cu banii in mana in magazin, cumparandu-ne apoi si mai multe dulciuri pe care le-am savurat pe indelete....
Ma consult cu Larisa in privinta a ceea ce mai am voie sa public si revin!
miercuri, 14 august 2013
Anecdote
Balzac si grafologia
Se spune ca marele grafolog si scriitor francez Honoré de Balzac, in fiecare dimineata, dupa micul dejun, obisnuia sa mearga intr-un parc, unde-si intalnea prietenii, mari scriitori ai vremii.
Intr-una din dimineti, femeia ce-i facea curatenie in casa, il intreaba daca se poate uita peste un caiet.
- Caietul cui? intreaba Balzac vizibil deranjat de intruziunea femeiii.
- E caietul unui baietel si-as vrea sa aruncati o privire, maestre! Sa-mi spuneti ce-o sa se aleaga de el!
Balzac ia caietul, il rasfoieste rapid, si o intreaba:
- Baiatul... e ruda cu dumneata?
- Nicidecum, este fiul unei cunostinte indepartate!
- Foarte bine! Atunci iti pot spune adevarul. Draga doamna, copilul asta... nu e bun de nimic! Nu va face niciodata nimic cu viata lui! Cel mult va curata hornuri, asta daca nu va ajunge pleava societatii.
- Bine, bine, spuse femeia intrigata, dar... acest caiet... este al dumneavoastra de pe vremea cand erati elev!
Iata, deci, ca stiinta grafologiei nu e una atat de exacta!
Geniile au minti zapacite!
In vremea in care Einstein preda, a descoperit o problema la al carei rezultat nu ajungea! Era imposibil pana si pentru geniul lui sa descopere raspunsul.
Si-a petrecut o zi intreaga la birou, printre formule si in laboratoare, pentru a da de cap acelei probleme.
Nu vorbea cu nimeni, nu auzea si nu gandea nimic altceva decat cifre, matematica, fizica si modalitati de a rezolva PROBLEMA.
Cu aceleasi ganduri, paraseste cladirea Institutului, cu sacoul aproape alb de cata creta consumase si mainile ca invelite in manusi albe de catifea de la acelasi instrument. Coborand scarile, gaseste raspunsul ecuatiei, scoate creta din buzunar si alearga spre prima tabla pe care o intalneste in curtea Institutului. Incepe a scrie formule, logaritmi, deseneaza pante, parghii, toate cele necesare, dar tabla incepe sa se miste - dupa o fuga nebuneasca, in care tabla se misca, Einstein scria si desena, maestrului ii devine din ce in ce mai greu sa o urmeze. Se opreste, deodata, gafaind, si isi da seama ca tabla pe care el scria nu era o tabla obisnuita, ci spatele unei carute!
Se spune ca marele grafolog si scriitor francez Honoré de Balzac, in fiecare dimineata, dupa micul dejun, obisnuia sa mearga intr-un parc, unde-si intalnea prietenii, mari scriitori ai vremii.
Intr-una din dimineti, femeia ce-i facea curatenie in casa, il intreaba daca se poate uita peste un caiet.
- Caietul cui? intreaba Balzac vizibil deranjat de intruziunea femeiii.
- E caietul unui baietel si-as vrea sa aruncati o privire, maestre! Sa-mi spuneti ce-o sa se aleaga de el!
Balzac ia caietul, il rasfoieste rapid, si o intreaba:
- Baiatul... e ruda cu dumneata?
- Nicidecum, este fiul unei cunostinte indepartate!
- Foarte bine! Atunci iti pot spune adevarul. Draga doamna, copilul asta... nu e bun de nimic! Nu va face niciodata nimic cu viata lui! Cel mult va curata hornuri, asta daca nu va ajunge pleava societatii.
- Bine, bine, spuse femeia intrigata, dar... acest caiet... este al dumneavoastra de pe vremea cand erati elev!
Iata, deci, ca stiinta grafologiei nu e una atat de exacta!
Geniile au minti zapacite!
In vremea in care Einstein preda, a descoperit o problema la al carei rezultat nu ajungea! Era imposibil pana si pentru geniul lui sa descopere raspunsul.
Si-a petrecut o zi intreaga la birou, printre formule si in laboratoare, pentru a da de cap acelei probleme.
Nu vorbea cu nimeni, nu auzea si nu gandea nimic altceva decat cifre, matematica, fizica si modalitati de a rezolva PROBLEMA.
Cu aceleasi ganduri, paraseste cladirea Institutului, cu sacoul aproape alb de cata creta consumase si mainile ca invelite in manusi albe de catifea de la acelasi instrument. Coborand scarile, gaseste raspunsul ecuatiei, scoate creta din buzunar si alearga spre prima tabla pe care o intalneste in curtea Institutului. Incepe a scrie formule, logaritmi, deseneaza pante, parghii, toate cele necesare, dar tabla incepe sa se miste - dupa o fuga nebuneasca, in care tabla se misca, Einstein scria si desena, maestrului ii devine din ce in ce mai greu sa o urmeze. Se opreste, deodata, gafaind, si isi da seama ca tabla pe care el scria nu era o tabla obisnuita, ci spatele unei carute!
O realitate din viitorul apropiat!
Ei da, daca as avea foarte multi bani... recunosc, in primul rand, mi-as cumpara un caine Labrador, o fetita pe care sa o numesc Athena, o cabana la munte, un apartament intr-un oras montan si o masina.
Dar... asta nu va fi tot! Presupunand ca sunt putred de bogata, as crea un centru special ptr copiii abandonati. Un centru care sa contina un centru locativ calduros, o scoala cu profesori bine pregatiti, centru de divertisment care sa le dezvolte abilitatile sportive, dar si intelectuale, punand la dispozitia lor si un psiholog; motivul cred ca e evident.
As renova centrele pentru batrani, as cotiza la salariile ingrijitorilor a.i. sa fie motivati sa nu le arunce o felie de paine doar si o cana cu supa.
As lua orice caine amarat de pe strada, l-as duce la adapostul creat tot de mine, unde va avea sa fie ingrijit de oameni cu inima, nu batuti si securizati intr-o cusca de 1 pe 1.
Aaa, si iarna, as cotiza-o pe Celine ptr concert privat la mine la cabana! Prietena mea, Le Narcisse Noir, cu siguranta nu va vrea sa asiste ca ea nu-i fan infocat, dar nu-i bai... profit numai eu de vocea aia angelica si privirea de dracusor, combinatie ce numai Celine o poate reusi!
marți, 13 august 2013
Imparatii romani de origine DACA
Constantin cel Mare, primul împărat creştin al lumii (Sfântul Constantin), şi mama sa, împărăteasa Elena (Sfânta Elena), erau daci – ne asigură cercetătoarea Aurora Peţan. Împăratul Constantin a pus statuile dacilor pe Arcul său de la Roma. Daci sunt reprezentaţi şi pe sarcofagul împărătesei Elena. Dar nu numai Constantin cel Mare, ci şi alţi împăraţi ai Romei au fost de obârşie dacică: Regalian, strănepotul lui Decebal, Aureolus, ciobanul din Carpaţi, Galeriu, “olteanul” “care i-a răzbunat pe daci”, precum şi Daia şi Licinius. “Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere. De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică”, scrie Aurora Petan, într-un articol intitulat ,,Imparatii Daci ai Romei”
“De ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman?” – este întrebarea la care autoarea oferă un răspuns în finalul materialului. Într-un interviu acordat în 2007 revistei “Formula As”, Aurora Peţan menţiona că statuile dacilor păstrate în muzeele Romei, făcute de romani în perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma, îi înfăţişează pe aceştia cu mâinile împreunate, dar nu legate, cum procedau romanii cu prizonierii barbari. În opinia cercetătoarei, faptul că dacii sunt reprezentaţi (glorificaţi) alături de romani pe Columna lui Traian este un lucru total inedit şi un mare mister:
“De ce romanii (mai precis Traian) au decis să-i reprezinte pe daci, popor considerat “barbar”, în centrul de elită al lumii romane? De ce nu au fost reprezentate personalităţil romane, cum ar fi fost mult mai logic? Este un Mare, Mare Mister. Nu trebuie să uităm că acest for a fost construit pentru a-l glorifica pe împăratul Traian. Dar, în urma constatărilor arheologice, putem adauga că, în acelaşi timp, acest loc de o mare importanţă pentru romani a fost dedicat în mare parte şi glorificării dacilor. Învinşii au fost glorificaţi şi omagiaţi de învingători. Acest lucru consider că este de o mare importanţă şi poate fi considerat total ieşit din comun. Adică, romanii au adus, au implantat, de bună voie, imaginea dacilor, un popor învins, imaginea lumii “barbare”, în locul cel mai
de preţ al lor, Forul”. “Ei nu sunt prizonieri: nu există nici măcar o singură statuie de dac cu mâinile în lanţuri. Ochii lor ascund o enigmă, expresia lor este aceea a unor înţelepţi. De ce au vrut romanii să îi aibă, în mijlocul Romei şi în mijlocul imperiului lor, pe aceşti enigmatici iniţiaţi, cu privirea lor senină, dar de nedescifrat? De ce i-au adus în for şi le-au închinat o grandioasă columnă, celebrându-le moartea şi sacrificiul? Nu Traian şi neamul său de cuceritori ai lumii sunt cei ce i-au scos pe daci din istorie. Dimpotrivă! Lor trebuie să le fim recunoscători pentru ca i-au făcut nemuritori, prin trupul marmurei. Noi suntem cei ce vrem să-i dam afară pe daci din ţara lor, prin nepăsarea noastră.“
IN MOMENTUL DE FATA CIND TOATE POPOARELE MODERNE ISI CAUTA CU STRASNICIE “ACTE DE IDENTITATE ISTORICA”, AR FI O CRIMA DIN PARTEA NOASTRA, A ROMANILOR, SA FIM NEPASATORI LA CEEA CE NE APARTINE. Daca am auzit de Burebista, Deceneu si Decebal ca despre cei ce au contribuit la formarea si mentinerea regatului Dac, iar despre Traian ca cel care a cautat sa distruga civilizatia daca cucerind 14% din teritoriile ei, furindu-le tezaurul si transportindu-l la Roma unde a fost topit (parte din monedele turnate din el fiind date cadou celor ce au luat parte la jefuirea, asa-zisa “cucerire” a Daciei), sa vedem ce s-a mai intimplat cu marele neam al tracilor (pelasgilor). In jurul anului 300 dupa Christos, marele neam al tracilor avind nucleul dacic ca element conducator, ajunge din nou in fruntea tuturor neamurilor europene si… ale lumii. Imparatul Galenius cel Batrin, fiul Romulei (femeie daca din cetatea Recidava), pe numele lui adevarat Vacarul Armentarius, dupa ce primeste de la Senatul roman titlul de imparat roman, se declara dusmanul numelui de roman considerindu-l imporopriu si schimbind numele din Imperiul Roman in acela de Imperiu Dacic (Fontes II, 6-7). Majoritatea populatiei acestui imperiu fiind formata din daci-traci, cum de altfel si armata. Limba dacica este cunoscuta in istorie sub numele de “latina vulgara”, fiind de fapt limba imperiului. Scriitorul roman Lactantius in “Romanos Dominarentur” (Fontes II, 6-7) se plinge ca dacii Nord-Dunareni au ajuns stapinii romanilor, iar toata suita lui Galerius cel Batrin provenea din dacii de la Nordul Dunarii. Astfel ca DIN CUCERITI, DACII AU DEVENIT CUCERITORI, SCHIMBIND NUMELE IMPERIULUI ROMAN IN IMPERIUL DACIC, aceasta fiind concluzia celui mai mare dusman al dacilor de atunci, Lactantius in 325 AC.
REGALIAN,STRANEPOTUL LUI DECEBAL
Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de “dac” este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii. Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din Aureolus-ciobanul din Carpati
zona Dunarii, din Pannonia si
Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.
Dacia – abandonata sau eliberata?
Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria
provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea
provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul
retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi,
izvoarele istorice si arheo logice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gall ienus,
iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja
consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l
recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in
vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in
vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum
si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri
dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius
Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete.
Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din tara
getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai
pastor…”. Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia
imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a
castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a
fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator
din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva
imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre
armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a
imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la
tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea
sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea
dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus.
Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi,
cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar
Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian,
dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.
IMPARATUL GALERIU, “OLTEANUL” CARE I-A RAZBUNAT PE DACIGalerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”, declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.
CONSTANTIN SI ELENA.ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL DE TRIUMF
Dar el mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie.S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian.
Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai.
Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios.
Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.
Imparatul Constantin. El a pus statuile dacilor pe Arcul sau de la Roma
Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala
imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa
cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit
astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce
occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au
aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma.
Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a
gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe
Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii
spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita “Crucea greceasca”. Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.
Articol preluat: http://botusanalexandru.wordpress.com/imparatii-romani-de-origine-traco-daca/
vineri, 9 august 2013
Peripetii din Turcia!
Ma pregateam intens sa plec in Istanbul - tocmai ce primisem bursa pentru a pleca acolo prin programul Erasmus.
Mama, speriata ca in autocar merg tot felul de personalitati care mai de care mai distinse (cetatenii de altfel de etnie, care fura, scuze, cumpara din Grand Bazar), ne-a batut pe mine si pe tatal meu la cap sa ma duca el cu masina. Intr-un final, pentru bunastarea ei psihica, am cedat si am fost ambii de acord.
Tin sa va spun ca mamei i-a stat inima in loc atunci cand a auzit ca vreau sa plec in Turcia, iar tata... Dumnezeule! - dar nu au comentat nimic, la fel ca de obicei: "e viata si alegerea ta" - multumesc Domnului pentru parintii pe care ii am!
Pe drum, GPS-ul era pornit - ceea ce nu stiam noi, era ca era pornita si comanda vocala.
Si, incercand sa-si ia gandul de la faptul ca fiica-sa avea sa petreaca atata timp in mijlocul turcilor, incerca sa devieze subiectul si si-a adus aminte de muntele X, in care fusese el acum multi ani, undeva prin Turcia.
Ajungem la vama, coada mare, unul din vamesi: "I love you", taica-miu: "Norocul lui ca-ti trebuie tie permisul de intrat in tara"..... si dupa, la plecare, continua sa-mi vorbeasca despre ce au facut ei (mama, tata si prietenii lor acolo la munte, ce au vazut, etc). Cu microfonul pornit pe GPS, iata-ne ajunsi aproape de varful muntelui - din cauza mea, ptr ca el, saracul, imi spusese de nenumarate ori ca el nu crede ca ala ar fi drumul corect.
Am ajuns sa locuiesc intr-un camin Erasmus, care nu avea legaturi cu Universitatea. Eram 4 in apartament: doi nemti, fiecare avand camera proprie si eu cu o slovaca, in aceeasi camera, dubla. Fatuca ceea parca luase parte activa la atentatele de la 11 septembrie - in halul asta era de speriata cand vorbea cu mine - tremura toata - maini, picioare, ii tremurau cuvintele in gura.. ciudat!
Intr-o seara, un bun prieten ma suna: mergem in club in seara asta? I-am spus ca eram prea obosita - mie, neplacandu-mi cluburile. Dar, in drum spre casa, imi spun: hai sa vad, mai ales ca sunt aici, trebuie sa fac si eu ceva diferit de a sta cu hartiile in mana si a toci despre Parlamentul European, organizatii internationale si altele. Il sun si-i spun ca vreau sa merg, dar sa trec pe acasa, sa ma schimb.
Ajung acasa, urc gafaind pana la etajul trei pe niste scari ca de farul din Constanta si tot edificiul se adunase pe scarile din fata usii mele. Era o paleta de culori impresionanta pe fetele lor: unul alb, alta rosie, unul visiuniu, altul galben. O intreb pe colega mea de camera daca se simte mai bine dupa raceala, imi raspunde ca da, cu un glas de om muribund. Ii spun ca ma bucura sa aud asta si ca daca mai are nev de pastile, sa nu ezite sa imi ceara si... dau sa intru in apartament, moment in care urla toti in cor: NU TE ATINGE DE USA!
Ma intorc stupefiata si aflu de la dragii mei colegi si amici ca... iata, ne furasera laptopurile! Adica doar mie laptopul. Celorlalti si bani si aparate foto, si documente.
Il sun in urgenta pe amicul meu, care ne-a dus la comandatul Y de la politia nu stiu care, si a petrecut toata noaptea cu noi. Eu, m-am mutat apoi....faceam aproape 3 ore dus, 3 intors de la si pana la facultate...!
La un moment dat, a venit momentul sa ma remut...In prima zi de intors de la facultate, logic si normal, am gresit traseul. Asa ca am coborat unde am considerat eu de cuviinta... se lasase seara... mergand repede, pe sistem turbo injection pentru a evita privirile de turci cu afaceri de sandwichuri si falafel, nimeresc in bezna aia absoluta, sub un pod! Dar, uitandu-ma in zare, imi dau seama ca nu mai am foarte mult de mers pana la blocul meu! Cu toate astea, nu stiam cum se ajunge acolo...de sub pod! Aud zgomote ciudate undeva in dreapta! Cateva matahale ce pesemne acolo isi aveau "casa", se incalzeau la foc - nu vreti sa stiti cum arata turcii care dorm pe strazi si care cu siguranta nu s-au atins de o femeie de ani de zile!
Ma panichez, ma umflu la propriu in umeri, si merg spre ei hotarata si foarte dura - ei, cat de dura puteam eu sa fiu in cizme cu toc, rochie, trench si geanta de laptop in mana? Vroiam sa ii intreb cum se ajunge in cartierul Cevizlibag! Cu turca mea de lac'şor, reusesc sa incropesc atat: Merhaba. Pardon, Cevizlibag? Traducerea cred ca e de prisos! Uitandu-se curiosi la mine, imi explica in turca pe unde sa apuc - si-am apucat bine, nu pentru c-as fi inteles ce mi-au spus, ci pentru ca le-am urmarit gesturile mainilor in timp ce explicau!
Cand sa ajung in cartierul meu, linstita ca sunt acum, in siguranta, foarte aproape de edificiu, cativa barbati se luasera la bataie. Dar nu o bataie traditionala... nu, nicidecum! Beti fiind si cu sticlele goale, stateau la o distanta considerabila si aruncau unii in altii cu acele sticle goale - sticle din material de sticla, nu plastic sau doze!
Ajung in casa, intru sa fac o baie binemeritata - sampon din plin in par - se ia curentul, raman numai cu o apa rece ca gheata polara! Il sun pe proprietar, el il suna pe administrator care trebuia sa vina - in intunericul ala, a trebuit sa pipai dulap, sifonier, etc ptr a ma putea imbraca - vine domnul, apasa pe 3 butoane - se rezolva! Intru in casa, sampon in cap - acelasi episod! Il sun iar pe proprietar - imi spune: du-te la panoul de curent, care se afla langa usa si deschide-l - il deschid, 132434548674568 de butoane se aflau acolo; continua: "apasa pe cel de la dreapta verde si pe cel din mijloc orange, dupa care cel din stanga jos rosu!" - toate erau rosii, verzi si orange!!! Ma enervez, apas pe toate si revine curentul si apa calda! Am facut de cateva ori asta in seara respectiva.
Cand mi-am schimbat iarasi apartamentul, doarmeam intr-o dupa-amiaza - cred ca terminasem cu facultatea, asteptam doar sa vina ziua in care sa ma intorc acasa - si cand m-am intors acasa, ma rugam sa revin in Istanbul- de-odata aud un zgomot asurzitor - ceva cum nu mai auzisem toata viata mea - ies pe hol si aflu ca daca intarziau cateva minute cei chemati de locatari - pompieri cred, nici nu stiu ce erau - sarea cladirea in aer....
Cam atat cu peripetiile pe ziua de astazi! Sunt enorm de multe; voi reveni, deci, cu update-uri !
joi, 8 august 2013
Mandri de originea daca!
Pe vremea cand ne razboiam cu romanii, am venit noi, dacii, cu o idee geniala...
Armata noastra era una puternica - si asta daca ii amintim doar pe Decebal si Burebista!
Dar dacii aflati in vecinatatea apropiata a nordului Dunarii, nu s-au lasat asteptati in aplicarea imediata a unei tehnici briliante, care sa ii indeparteze pe romani de tinuturile NOASTRE! Acestia din urma stateau la panda la sud de Dunare ca hienele, ca orice alt popor al lumii care a vrut, de-a lungul istoriei, sa ne jupuie si ultima scama de pe noi!
Dacii, barbatii inalti, puternici, mandri, isi puneau un fel de ciubote-opinci in picioare si treceau Dunarea, asa cum obisnuiam noi de copii, sa ne dam pe gheata. Tehnica lor consta in a fura mancarea romanilor pentru ca acestia sa fie nevoiti sa se intoarca in Roma, care astazi este umpluta de statui cu daci, imbracati in purpuriu, culoarea purtata doar de imparatii romani.
Veti spune: "Da, dar nu erau fugariti de romani?" Ba da, pana cand ajungeau ai nostri inapoi la Dunare... Romanii nu stiau sa patineze ca noi... ei stiau doar galopul si trapul... si la Dunare, isi dadeau seama ca nu pot tropai pe gheata cu mastodontii lor, caci.. riscau sa faca o baie la minus multe grade!
Si asa, multe ierni la rand, i-am trimis noi pe romani acasa, unde le era locul!
Vis
Vreau sa adorm intr-o seara, aici
Si sa ma trezesc dimineata, aici
Sa iau micul dejun aici
Si sa nu-mi ramana, apoi, nicio plaja nestrabatuta...
Si sa termin seara aici cu o tigara mentolata si un frappucino
Suntem copii!
Singurul motiv pentru care la cina, la o seara in oras sau in alte circumstante, ne amintim lucruri din copilarie, adolescenta, tinerete, este acela ca vrem sa ne intoarcem acolo, in timp.
Da, as vrea sa ma intorc in timp si sa-mi amintesc ce faceam, cum eram, ce simteam...
Intr-o zi de primavara (eram prin cls a II-a), am invatat sa urasc lectia de limba franceza. Nu din cauza profesoarei, pe care Dumnezeu sa o aiba in pace, ci pentru ca lectia tinea de la ora 12, pana la ora 13. Eu ajungeam acasa, la ora 13:15. Ei, si? Cum "ei, si"? Pai dragii mei.... "Veronica" incepea la ora 13:00. Ajung alergand, intr-un suflet acasa, dau pe TVR1 si spre stupoarea mea, inca nu incepuse sa cante Margareta Paslaru. Intre timp, bunica-mea imi facuse o portie zdravana de cartofi, pe care orice copil ii adora. Stand la masa, absorand fiecare cuvintel din Veronica, n-am mai avut chef de acei cartofi deliciosi, care intrec fara doar si poate McDonalds sau alte firme de genul.
Bineinteles, nu lipseau celebrele sintagme "sa mananci tot", "cine nu mananca tot, nu e cuminte" sau teroarea copilariei mele, Doinita - orice mica sau mare tigancusa ce cauta in tomberoanele din fata blocului si cu * care obisnuiau sa ma terorizeze parintii si vecinii, cum ca "vine Doinita si mananca ea", "vine Doinita si te ia la tigani daca nu mananci tot". Ei bine, speriata de prezenta Doinitei (si, de atatea ori, fericita de absenta ei), m-am gandit sa ascund cartofii ca sigur n-o sa le dea nimeni de urma. Asa ca i-am ascuns, la capatul camerei, sub un colt de covor! Nimeni nu le-a dat de urma - pana sambata, cand era ziua de curatenie. Mai are rost sa spun ca si in ziua de astazi, desi multe schimbari s-au facut, pata de ulei nu e in totalitate posibil de curatat?
Sambata aceea s-a terminat cum s-a terminat. Dar, misiunea mea nu era nici pe departe finita! Duminica, unii stateau in sufragerie la TV, altii pe afara, numai eu eram in dormitor. Foarte cuminte! Ma jucam - ca orice copil! Dar ma intrerupe mama si inima nu-mi mai bate atunci cand ma intreaba: "Miroase cumva a oja?" Da, mirosea, pentru ca ma dadusem pe degete, picioare, maini! Raspund sigura pe mine: "Da, m-am dat eu pe unghii". Pana la curatenia sfintelor Pasti, nu a reusit nimeni sa afle ce facusem eu. Au trebuit sa mute mobila: dulapuri, oglinzi, birouri... ca sa afle ca eu ma strecuserasem in spatele lor si pictasem toti peretii cu oja ROSIE!!! Ca doar venea Pastele!
Tot cu ocazia acestei sarbatori, cand adoram sa mananc paine sfintita si ma strambam la vin, ma rog de bunica-mea sa-mi cumpere un ou din lemn. Si o pune necuratu' sa-mi cumpere! Un ou frumos pictat, de lemn, puternic, il mai am si astazi! Pregatirea nr unu, pe langa acea curatenie despre care tocmai v-am spus, se vopseau si ouale. Dupa multa truda, caci erau multe, aveau multe guri de hranit, s-au apucat de ceva cozonaci parca si au adus toate ouale in sufragerie, unde eu ma uitam cuminte la un film despre Iisus Hristos. Cu ochii pe orice faceau ei acolo in film si cu oul de lemn in mana, m-am apucat frumusel sa ciocnesc eu cu mine, toate ouale din castroane. Si sus si jos! Cu mare atentie sa nu cumva sa vina cineva sa ma prinda!!! - aveam atentie distributiva. Dupa ce mi-am terminat munca de sisif, aranjez totul a.i. sa nu se vada ceea ce reusisem eu sa fac. Ajung toti in camera, iau castroanele, le muta si ... nu mai era mult pana la a merge, daca nu ma insel, sa luam lumina. Ne intoarcem acasa, sa ciocnim un ou. Si acum o tin minte pe bunica, saraca: ia un ou din castron si vede ca-i spart deja: "Asta s-a spart!", spune ea calma, punandu-l pe masa si vrand sa ia altul. La fel si ceilalti membri ai familiei. Eu, din spate, cu un zambet nevinovat ma faceam ca nu stiu despre ce-i vorba - va imaginati ca nu i-a trebuit mult maica-mii pana s-o apostrofeze pe bunica-mea :"Eu cand ti-am zis sa nu-i iei ou de lemn...".
Cam asta e copilul din mine - fac una dupa alta, una mai dura ca alta - nu reusesc sa ma potolesc! Revin cu refresh-uri...
Da, as vrea sa ma intorc in timp si sa-mi amintesc ce faceam, cum eram, ce simteam...
Intr-o zi de primavara (eram prin cls a II-a), am invatat sa urasc lectia de limba franceza. Nu din cauza profesoarei, pe care Dumnezeu sa o aiba in pace, ci pentru ca lectia tinea de la ora 12, pana la ora 13. Eu ajungeam acasa, la ora 13:15. Ei, si? Cum "ei, si"? Pai dragii mei.... "Veronica" incepea la ora 13:00. Ajung alergand, intr-un suflet acasa, dau pe TVR1 si spre stupoarea mea, inca nu incepuse sa cante Margareta Paslaru. Intre timp, bunica-mea imi facuse o portie zdravana de cartofi, pe care orice copil ii adora. Stand la masa, absorand fiecare cuvintel din Veronica, n-am mai avut chef de acei cartofi deliciosi, care intrec fara doar si poate McDonalds sau alte firme de genul.
Bineinteles, nu lipseau celebrele sintagme "sa mananci tot", "cine nu mananca tot, nu e cuminte" sau teroarea copilariei mele, Doinita - orice mica sau mare tigancusa ce cauta in tomberoanele din fata blocului si cu * care obisnuiau sa ma terorizeze parintii si vecinii, cum ca "vine Doinita si mananca ea", "vine Doinita si te ia la tigani daca nu mananci tot". Ei bine, speriata de prezenta Doinitei (si, de atatea ori, fericita de absenta ei), m-am gandit sa ascund cartofii ca sigur n-o sa le dea nimeni de urma. Asa ca i-am ascuns, la capatul camerei, sub un colt de covor! Nimeni nu le-a dat de urma - pana sambata, cand era ziua de curatenie. Mai are rost sa spun ca si in ziua de astazi, desi multe schimbari s-au facut, pata de ulei nu e in totalitate posibil de curatat?
Sambata aceea s-a terminat cum s-a terminat. Dar, misiunea mea nu era nici pe departe finita! Duminica, unii stateau in sufragerie la TV, altii pe afara, numai eu eram in dormitor. Foarte cuminte! Ma jucam - ca orice copil! Dar ma intrerupe mama si inima nu-mi mai bate atunci cand ma intreaba: "Miroase cumva a oja?" Da, mirosea, pentru ca ma dadusem pe degete, picioare, maini! Raspund sigura pe mine: "Da, m-am dat eu pe unghii". Pana la curatenia sfintelor Pasti, nu a reusit nimeni sa afle ce facusem eu. Au trebuit sa mute mobila: dulapuri, oglinzi, birouri... ca sa afle ca eu ma strecuserasem in spatele lor si pictasem toti peretii cu oja ROSIE!!! Ca doar venea Pastele!
Tot cu ocazia acestei sarbatori, cand adoram sa mananc paine sfintita si ma strambam la vin, ma rog de bunica-mea sa-mi cumpere un ou din lemn. Si o pune necuratu' sa-mi cumpere! Un ou frumos pictat, de lemn, puternic, il mai am si astazi! Pregatirea nr unu, pe langa acea curatenie despre care tocmai v-am spus, se vopseau si ouale. Dupa multa truda, caci erau multe, aveau multe guri de hranit, s-au apucat de ceva cozonaci parca si au adus toate ouale in sufragerie, unde eu ma uitam cuminte la un film despre Iisus Hristos. Cu ochii pe orice faceau ei acolo in film si cu oul de lemn in mana, m-am apucat frumusel sa ciocnesc eu cu mine, toate ouale din castroane. Si sus si jos! Cu mare atentie sa nu cumva sa vina cineva sa ma prinda!!! - aveam atentie distributiva. Dupa ce mi-am terminat munca de sisif, aranjez totul a.i. sa nu se vada ceea ce reusisem eu sa fac. Ajung toti in camera, iau castroanele, le muta si ... nu mai era mult pana la a merge, daca nu ma insel, sa luam lumina. Ne intoarcem acasa, sa ciocnim un ou. Si acum o tin minte pe bunica, saraca: ia un ou din castron si vede ca-i spart deja: "Asta s-a spart!", spune ea calma, punandu-l pe masa si vrand sa ia altul. La fel si ceilalti membri ai familiei. Eu, din spate, cu un zambet nevinovat ma faceam ca nu stiu despre ce-i vorba - va imaginati ca nu i-a trebuit mult maica-mii pana s-o apostrofeze pe bunica-mea :"Eu cand ti-am zis sa nu-i iei ou de lemn...".
Cam asta e copilul din mine - fac una dupa alta, una mai dura ca alta - nu reusesc sa ma potolesc! Revin cu refresh-uri...
marți, 6 august 2013
Discutii in familie
Iata cateva "trucuri" care ne-ar putea face sa zambim, in loc sa ne certam:
El (obosit,venind de la munca): Mi-e o foame de lup! Ce avem de mancare?
Ea: Nu stiu ce-i prin frigider! Unge-ti si tu o felie de paine!
El: Cu ce?
Ea: Cu cutitul!
El (trimite SMS, din camera alaturata): Mi-e dor de tine!
Ea: Da, nici eu nu mai am tigari si n-are cine sa se duca!
In aceeasi ordine de idei,
Ea: Ce tot trantesti prin bucatarie?
El: Nimic. Caut painea. Nu mai e?
Ea: Ba da!
El: Unde?
Ea: Jos, la alimentara.
El: Te iubesc!
Ea: ...parintii?
Ea (deschizand usa): E ora 3 dimineata!
El: Si daca stateam acasa, nu tot 3 era?
El (obosit,venind de la munca): Mi-e o foame de lup! Ce avem de mancare?
Ea: Nu stiu ce-i prin frigider! Unge-ti si tu o felie de paine!
El: Cu ce?
Ea: Cu cutitul!
El (trimite SMS, din camera alaturata): Mi-e dor de tine!
Ea: Da, nici eu nu mai am tigari si n-are cine sa se duca!
In aceeasi ordine de idei,
Ea: Ce tot trantesti prin bucatarie?
El: Nimic. Caut painea. Nu mai e?
Ea: Ba da!
El: Unde?
Ea: Jos, la alimentara.
El: Te iubesc!
Ea: ...parintii?
Ea (deschizand usa): E ora 3 dimineata!
El: Si daca stateam acasa, nu tot 3 era?
Femeile si lasitatea
Urc astazi in autobuz pentru a merge catre locul de munca. Eternul Bucuresti, in care te lichefiezi in masina, in autobuz, pe strada si in care una dintre pasagere, foarte nemultumita de firavul aer care indrazneste sa-si faca aparitia pe geam, exclama: "Inchideti geamul ala, ca e curent si e dat drumul la aer conditionat!" Care are aer conditionat?, gandesc eu...
Lasand asta pentru o alta discutie, incerc sa le fac loc celor ce vor sa coboare "la urmatoarea" si merg spre mijlocul autobuzului unde, raman, de-a dreptul socata... STUPEFIATA! O femeie, undeva pe la 30 de ani, are arcada umflata, ochii de un violet tipator si pometii aproape visinii... ce sa mai? in cateva zile, devine ROGVAIV! Da, veti spune: nu e nimic nou, barbatii obisnuiesc sa isi loveasca femeile! In urmatoarea jumatate de secunda, involuntar, imi pica ochii pe copilasul somnoros pe care il tine de mana. Ce credeti? Aproximativ aceeasi coloristica si pe fata lui!!!
Haideti sa presupunem ca amandoi, in acelasi timp, au cazut si-au dat cu fetele de o fasie de metal! Dar ce ne facem daca nu e asa?
Dragi barbati, eu stiu ca femeile sunt "guralive", ca atunci cand nu le convine ceva, sunt in stare sa "turuie" ore-ntregi; stiu si ca mai sar la bataie uneori; stiu si ca in circumstante date, va vine sa ne strangeti de gat! Dar, mai baieti, nu va ajunge o palma? Adica, stiti si voi... dintr-o palma puternica, putem cadea imediat la pamant! Chiar e cazul sa folositi pumnul, facaletul si unele de gradinarit?
Cum va simtiti cand loviti o femeie? Sa va fac eu o mica schema a lasitatii voastre: un barbat loveste o femeie - oricat ar sari o femeie la bataie, un barbat este DESTUL de puternic pentru a o opri! Nu e cazul sa o si loveasca! Raportul de putere femeie-barbat este acelasi raport de femeie-copil. Ce ar fi daca un copil m-ar enerva si m-as apuca binisor sa-i aplic un croseu de dreapta, sa-l trantesc de toti peretii? Puterea voastra trebuie folosita pentru a apara o femeie, nicidecum pentru a o lovi! Daca singura metoda prin care va puteti demonstra barbatia este violenta, atunci eu va invit sa luati parte activa la meciuri de box - dar presupun ca acolo ati fi considerati fetite, pentru ca voi, cei care loviti femeile, sunteti in stare sa loviti numai in cei mai slabi decat voi!
Acum, haideti sa lasam putin deoparte povestea cu lovitul femeilor! Cum poti sa lovesti in halul asta un copil? Ati inteles total gresit duritatea in educatia unui copil! Asta imi aduce aminte (vorba fenomenului Florin Piersic), de un cantec de la cei de la Aventura; se numeste "Hermanita", in care vorbeste clar despre barbatii lasi, care ar trebui sa "se puna" cu cei egali cu ei, nu sa isi reverse furia pe femei si copii.
Cu toate astea, remarc, la adresa femeilor: acea doamna, frustrata fiind de toate evenimentele care se petrec, fara indoiala in viata ei, isi maltrata, ea insasi copilul: "misca-te", "treci de-acolo", "esti prost"? NU, draga mea, nu e prost - are trei ani si e un copil maltratat si speriat - incep sa ma intreb: nu cumva el o loveste pe ea si ea isi loveste copilul?
Dar, desigur, este foarte posibil sa fi cazut amandoi cu fata-n fier!
La revedere si n-am cuvinte!!!
Lasand asta pentru o alta discutie, incerc sa le fac loc celor ce vor sa coboare "la urmatoarea" si merg spre mijlocul autobuzului unde, raman, de-a dreptul socata... STUPEFIATA! O femeie, undeva pe la 30 de ani, are arcada umflata, ochii de un violet tipator si pometii aproape visinii... ce sa mai? in cateva zile, devine ROGVAIV! Da, veti spune: nu e nimic nou, barbatii obisnuiesc sa isi loveasca femeile! In urmatoarea jumatate de secunda, involuntar, imi pica ochii pe copilasul somnoros pe care il tine de mana. Ce credeti? Aproximativ aceeasi coloristica si pe fata lui!!!
Haideti sa presupunem ca amandoi, in acelasi timp, au cazut si-au dat cu fetele de o fasie de metal! Dar ce ne facem daca nu e asa?
Dragi barbati, eu stiu ca femeile sunt "guralive", ca atunci cand nu le convine ceva, sunt in stare sa "turuie" ore-ntregi; stiu si ca mai sar la bataie uneori; stiu si ca in circumstante date, va vine sa ne strangeti de gat! Dar, mai baieti, nu va ajunge o palma? Adica, stiti si voi... dintr-o palma puternica, putem cadea imediat la pamant! Chiar e cazul sa folositi pumnul, facaletul si unele de gradinarit?
Cum va simtiti cand loviti o femeie? Sa va fac eu o mica schema a lasitatii voastre: un barbat loveste o femeie - oricat ar sari o femeie la bataie, un barbat este DESTUL de puternic pentru a o opri! Nu e cazul sa o si loveasca! Raportul de putere femeie-barbat este acelasi raport de femeie-copil. Ce ar fi daca un copil m-ar enerva si m-as apuca binisor sa-i aplic un croseu de dreapta, sa-l trantesc de toti peretii? Puterea voastra trebuie folosita pentru a apara o femeie, nicidecum pentru a o lovi! Daca singura metoda prin care va puteti demonstra barbatia este violenta, atunci eu va invit sa luati parte activa la meciuri de box - dar presupun ca acolo ati fi considerati fetite, pentru ca voi, cei care loviti femeile, sunteti in stare sa loviti numai in cei mai slabi decat voi!
Acum, haideti sa lasam putin deoparte povestea cu lovitul femeilor! Cum poti sa lovesti in halul asta un copil? Ati inteles total gresit duritatea in educatia unui copil! Asta imi aduce aminte (vorba fenomenului Florin Piersic), de un cantec de la cei de la Aventura; se numeste "Hermanita", in care vorbeste clar despre barbatii lasi, care ar trebui sa "se puna" cu cei egali cu ei, nu sa isi reverse furia pe femei si copii.
Cu toate astea, remarc, la adresa femeilor: acea doamna, frustrata fiind de toate evenimentele care se petrec, fara indoiala in viata ei, isi maltrata, ea insasi copilul: "misca-te", "treci de-acolo", "esti prost"? NU, draga mea, nu e prost - are trei ani si e un copil maltratat si speriat - incep sa ma intreb: nu cumva el o loveste pe ea si ea isi loveste copilul?
Dar, desigur, este foarte posibil sa fi cazut amandoi cu fata-n fier!
La revedere si n-am cuvinte!!!
Ce vor femeile?
Da, ce vor femeile... ati citit bine! Nu, nu e doar o postare despre cum sa o "agati" pe tipa de la raionul de lapte. E, mai degraba un mic "pomelnic" a ceea ce ne dorim noi! - sau poate ar fi trebuit scris "MIC"?
Vrem... de toate!
La munte, la mare, la mare cu munte... Vrem bani, dar nu vrem job, nu vrem sefi, poate uneori subalterni...
Vrem cappuccino dimineata, cu o tigareta fina si usor mentolata, asezonate cu ceva petale de trandafiri si o imagine cam ca in Hawaii, Bahamas, Caraibe, Maldive!
Vrem sa fim trezite cu un sarut usor pe gat, spate, obraz, buze si o atingere delicata pe coapse - NU, nu ne place sa fim trezite ca si cum tocmai ar fi izbucnit un incendiu sau un razboi civil! Nu vrem sa ne spuneti "Neata!"; daca nu aveti ochi capabili sa straluceasca dimineata cand ne sarutati, mai bine nu ne treziti deloc - oricum, visam prea frumos la imaginea de mai sus!
Da, ne place sa fim alintate, dar nu oricand. De exemplu, nu faceti asta in public. Suntem invitati la un dineu, in care tu ma prezinti gazdelor: "Ea ea Jane, pisoiasul meu!". E de ajuns : "Jane, partenera mea". Chiar ne simtim prost cand ne alintati in public - chiar si in prezenta cunostintelor noastre. De ce? Uram sa ne dezvaluim sensibilitatile! Acum, sa nu credeti ca orice tip de alint merge, fie chiar si in intimitate! Exemple de alint acceptate: pisoi, pisoias, motanas, bebe (da, ne place sa ne simtim protejate si vulnerabile in intimitate), baby, sweetheart, darling, si alte tertipuri de acest fel. Exemple de alinturi de evitat: ciocolatica mea, minciunica mea, sufletica mea, etc... chiar e penibil si daca ne uitam la voi zambind, credeti-ne... de fapt, ne abtinem sa nu radem!
Vrem putere! Ne place sa simtim ca noi conducem... si chiar noi conducem! Asta nu inseamna ca vrem in jurul nostru, oameni molai! Vrem sa fim inconjurati de oameni puternici, ca sa simtim ca avem ce domina!
Vrem ca noi sa decidem! Da, vom spune de fiecare data : "Nu ,decide tu, facem cum crezi tu ca e mai bine!". Si voi chiar credeti? Hahaha... Tot ce vrem sa auzim e : "Dorintele tale sunt ordine pentru mine!" - da, vom insista mult sa aflam parerea voastra despre unde mergem, ce mancam, ce film vedem, dar... insistenta noastra e de fapt o dorinta nesabuita de a auzi de la voi ca e mai important ce credem noi! - Deja suna ca un fel de "The ugly truth", in varianta despre femei.
Ce isi mai poate dori o femeie? Lucruri de baza, care sa ne sustina in viata: inghetata, frisca, capsuni, saruturi, dragoste, adrenalina, estetic, un iubit sarmant, eventual unul din acei actori la ale caror telenovele ne uitam de mici (hahaha), muuuulte vacante, o masina, o vila cel putin, aaaaa si cel mai important....
Ne dorim sa incetati sa va mai uitati la picioarele noastre (includem aici si posteriorul) ca si cum voi ati fi dependenti de droguri si noi, cocaina! - da, e frumos sa ne simtim placute, dar noi avem multe complexe... Pe care le voi expune intr-o postare ulterioara!
Vrem... de toate!
La munte, la mare, la mare cu munte... Vrem bani, dar nu vrem job, nu vrem sefi, poate uneori subalterni...
Vrem cappuccino dimineata, cu o tigareta fina si usor mentolata, asezonate cu ceva petale de trandafiri si o imagine cam ca in Hawaii, Bahamas, Caraibe, Maldive!
Vrem sa fim trezite cu un sarut usor pe gat, spate, obraz, buze si o atingere delicata pe coapse - NU, nu ne place sa fim trezite ca si cum tocmai ar fi izbucnit un incendiu sau un razboi civil! Nu vrem sa ne spuneti "Neata!"; daca nu aveti ochi capabili sa straluceasca dimineata cand ne sarutati, mai bine nu ne treziti deloc - oricum, visam prea frumos la imaginea de mai sus!
Da, ne place sa fim alintate, dar nu oricand. De exemplu, nu faceti asta in public. Suntem invitati la un dineu, in care tu ma prezinti gazdelor: "Ea ea Jane, pisoiasul meu!". E de ajuns : "Jane, partenera mea". Chiar ne simtim prost cand ne alintati in public - chiar si in prezenta cunostintelor noastre. De ce? Uram sa ne dezvaluim sensibilitatile! Acum, sa nu credeti ca orice tip de alint merge, fie chiar si in intimitate! Exemple de alint acceptate: pisoi, pisoias, motanas, bebe (da, ne place sa ne simtim protejate si vulnerabile in intimitate), baby, sweetheart, darling, si alte tertipuri de acest fel. Exemple de alinturi de evitat: ciocolatica mea, minciunica mea, sufletica mea, etc... chiar e penibil si daca ne uitam la voi zambind, credeti-ne... de fapt, ne abtinem sa nu radem!
Vrem putere! Ne place sa simtim ca noi conducem... si chiar noi conducem! Asta nu inseamna ca vrem in jurul nostru, oameni molai! Vrem sa fim inconjurati de oameni puternici, ca sa simtim ca avem ce domina!
Vrem ca noi sa decidem! Da, vom spune de fiecare data : "Nu ,decide tu, facem cum crezi tu ca e mai bine!". Si voi chiar credeti? Hahaha... Tot ce vrem sa auzim e : "Dorintele tale sunt ordine pentru mine!" - da, vom insista mult sa aflam parerea voastra despre unde mergem, ce mancam, ce film vedem, dar... insistenta noastra e de fapt o dorinta nesabuita de a auzi de la voi ca e mai important ce credem noi! - Deja suna ca un fel de "The ugly truth", in varianta despre femei.
Ce isi mai poate dori o femeie? Lucruri de baza, care sa ne sustina in viata: inghetata, frisca, capsuni, saruturi, dragoste, adrenalina, estetic, un iubit sarmant, eventual unul din acei actori la ale caror telenovele ne uitam de mici (hahaha), muuuulte vacante, o masina, o vila cel putin, aaaaa si cel mai important....
Ne dorim sa incetati sa va mai uitati la picioarele noastre (includem aici si posteriorul) ca si cum voi ati fi dependenti de droguri si noi, cocaina! - da, e frumos sa ne simtim placute, dar noi avem multe complexe... Pe care le voi expune intr-o postare ulterioara!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)