Domnul Arginteanu

Va amintiti de "Cracanel", domnul Trandafir al lui Sadoveanu? Am avut toti un astfel de profesor, al carui chip sa-l tinem minte pe vecie - sigur, toti au facut parte din viata noastra la un moment dat si despre fiecare as putea vorbi ore-ntregi, dar... haideti sa va spun cateva cuvinte, foarte succint, despre ilustrul domn Arginteanu.

Mi-a fost profesor de muzica in clasele din ciclul general de scoala. Un batranel mic de statura, foarte in forma (rontundul e o forma, nu?), cu o usoara chelie si un zambet ce niciodata nu ii disparea de pe chip. Desi tin minte ca nu uita niciodata sa ne dea de inteles pana unde trebuie sa "ne mearga lungul nasului".

Una din cele mai mari dorinte ale mele dintotdeauna a fost sa pot canta - da, pot canta, dar imi lipsesc vocea si urechea muzicala. Se pare ca acest lucru nu a fost niciodata o problema pentru "profu de muzica", caci citez: "nu va pot pune sa compuneti o poezie, daca nu sunteti inspirati sau daca imi scrieti doua versuri: stand pe banca-n parc/trei lalele!". Mergand pe acest principiu, niciodata nu i-a pasat ca niciunul din noi nu avea talent la muzica. Ne-a spus intr-o zi un lucru pe care nu-l voi uita niciodata: "Ma, decat sa va bag la cor sa fiti de rasul curcilor, mai bine peste ani, sa spuneti povesti auzite de la mine si sa fiti mandri, ma, ca nu sunteti inculti!". Si eu sunt mandra ca, de multe ori, imi fac prietenii sa rada la auzul istoriilor invatate de la domnul Arginteanu si ca nu-l confund pe Mozart cu Bach sau Chopin.

Noi, la muzica, nu luam note pe auz, ureche, cate octave ridicam sau cat de bine stiam sa intonam colinde. Orele de muzica se petreceau intr-o armonie perfecta intre noi si prof - el ne povestea, noi radeam pana cadeam sub banci la propriu si, la sfarsit, timp de 10 minute, ne dadea o lucrare ca sa vada cat am retinut din ce ne spusese - subiectele tineau de viata si opera unui compozitor anume - si era simplu de retinut, avandu-l pe dansul ca profesor! De la domnul Arginteanu am facut pasiune pentru Simofonia a V-a a lui Beethoven; ne povestea cu o pasiune si o exemplificare magnifica la fiecare nota a ceea ce insemna aceasta partitie - stim cu totii (sper) ca in ultima parte a vietii, marele compozitor era surd - aproape surd; o conversatie cu el era imposibila, caci nu mai auzea aproape nimic, exceptand sunetele extrem de dure si/sau ascutite. Cele mai frumoase opere ale sale au fost compuse in aceasta perioada, cand geniul si sufletul erau singurii calauzi in arta creatiei muzicale! Se pare ca aceasta simfonie ar fi fost compusa, in momentul in care la usa lui Beethoven batea disperat proprietarul apartamentului in care el locuia, vrand sa-i ceara banii de chirie! Sunetele puternic ritmate din coloana sonora de mai jos reprezinta bataile furioase ale proprietarului, pe care compozitorul le auzea si credea ca sunt in mintea lui, caci el nu isi dadea seama ca cineva era la usa, linia melodica linistita reprezinta de fapt pauzele pe care le facea acelasi proprietar (posibil sa-l fi durut pumnii de atata ciocanit), iar sunetele de ritm allegro, spunea domnul Arginteanu, ar fi zgomotele facute de picioarele tropotind nervos pe scari...

Click - Youtube - Beethoven Simfonia a V-a


Ar trebui sa petrec o luna intreaga in fata calculatorului pentru a povesti toate amintirile care ma napadesc in legatura cu "profu de muzica", dar prima care-mi vine in minte este ca intr-o zi ne-a pus sa ascultam o opera - Dumnezeu sa ma ierte, ca era una foarte cunoscuta, dar nu mai tin minte exact acum - si, vrand sa ne faca interesati, caci noi aveam altele de facut la varsta aia, nu sa ascultam muzica clasica, ne-a spus povestea operei si ne-a dat fiecaruia dintre noi cate un rol: doi colegi, un el si o ea, ce erau de obicei mai cu * capul in nori, au fost pusi in ipostaza de tineri amorezi; eu, in ipostaza de viitoare nasa mare (hahahahahaah), si tot asa, pana a ajuns la un coleg ce indraznise sa mearga mai departe "de lungul nasului" cu 5 minute inainte, caruia i-a revenit rolul indiscutabil de gunoier - asa era piesa! - dupa cum spuneam, avea grija sa ne puna pe fiecare la locul nostru intr-o maniera foarte subtila, dar atat de usturatoare... 

Domnul Arginteanu umplea orele cu bancuri, povesti care mai de care mai amuzante, cu rasetele noastre care asurzeau cred cartierul Tiglina I din Galati, dar si acum am intiparita in minte figura satisfacuta pe care a avut-o intr-o zi, cand ne-a pus sa ascultam bocete. Bocete de inmormantare, vreau sa spun. Ele erau triste, dar el era atat de mandru caci noi nu mai aveam aer de atata ras, dupa ce i-a venit in minte sa jongleze live, in fata noastra, ca un DJ, pe aparatele pe care le avea si sa transforme acele bocete in cele mai amuzante sunete care mi-au fost date spre auz vreodata!!! Nu am cuvinte pentru a reda atmosfera pe care omul asta o crease - vroiam sa ne oprim din ras, pentru ca simteam ca ne explodeaza fiecare celula din corp, dar nu puteam! Cu cat ne vedea mai amuzati, cu atat jongla mai artistic pe linia aceea melodica, iar noi aveam fete care erau gata-gata sa pocneasca, muschi ce nu mai erau capabili sa ne sustina pe caricaturile alea de banci si suflete de copii, in prezenta a ceva...divin. Asa e - domnul Arginteanu este un dar al lui Dumnezeu pentru noi toti, cei care am avut placerea deosebita de a-l intalni macar o data!

Intr-o zi, in clasa a opta, pregantindu-ma de examenul de limba franceza, stiu ca m-a apostrofat bine: "Andrada, dar tu... de ce tot inveti la cea franceza? Acum engleza e la moda, pe asta se vor plati multi bani!"(intr-adevar, se punea problema de a intra in Uniune, franceza scazuse mult ca popularitate de ani buni de zile). Si tot felul de glume si poante (de bun simt, caci nu a indraznit vreodata sa ma ridiculizeze - pe mine sau pe cei ce-l respectam) legate de limba franceza.  Domnule profesor, as vrea sa remarc faptul ca alegerea mea a fost una destul de buna - dar apreciez interesul pentru bunastarea mea materiala!


Acum ceva timp, l-am vazut, de la departare - parea bolnav, foarte bolnav... dar ceva ramasese neschimbat: zambetul si energia pozitiva pe care o transmitea oriunde calca! Dintr-un cuvant pe care-l spunea, mai bine din jumatate din litere constituiau umor adevarat!

Sunt recunoscatoare ca am intalnit un astfel de OM! Toata admiratia si tot respectul meu pentru un om care stie sa se bucure de viata din plin si care, spunea dansul, "un singur regret am in viata asta: acum vreo doi ani, mi-a bagat nevasta-mea in masina de spalat, o geanta in care erau toate caietele mele cu bancuri adunate in zeci de ani!"

Scurt jurnal de calatorie - Istanbul aprilie2013

Am avut ocazia sa ma reintorc in Istanbul anul asta, undeva pe la sfarsitul lui aprilie (tot cadou de la mama, la fel ca si concertul CD de la Paris ce urmeaza a veni si pe care-l astept cu multi fluturi in stomac). Fetele care-mi erau prietene de acolo, ba erau prin Londra, ba prin alte locuri ale lumii, asa ca am decis sa contactez pentru cazare, un fost coleg; as fi putut sa-l numesc de atunci chiar prieten. Ne cunoscuseram in timpul cursului de limba engleza de la universitatea din Turcia si obisnuiam sa mai iesim uneori; imi amintesc ca intr-o zi, cand el isi astepta rezultatele de la un anume examen, am mers sa-l salut si sa-l incurajez (pe el si prietenul lui cel mai bun), cand, deodata, imi spune ca e fericit ca ma vede, pentru ca trecuse pe strada si vazuse un DVD cu Céline (ce continea intreg show-ul ei televizat de Craciun); n-am apucat nici sa inteleg bine ce spunea, pentru ca a si scos DVD-ul si mi l-a inmanat. Am fost socata la inceput - dar apoi, mi s-a explicat ca Yavuz le face cadouri prietenilor lui mereu; nu pentru c-ar deborda de avutii, ci pentru ca e unul din modurile lui de a le arata cat tine la ei. Asa ca l-am contactat pe Yavuz si mi-a spus ca el are doua camere - ceea ce-mi convenea de minune.

Iata-ma deci in aeroport la Otopeni (da, ador aeroporturile), asteptand cu nerabdare sa urc in avionul care avea sa ma duca in locul pentru care am lacrimat, cand am fost nevoita sa-l parasesc (doar nu credeati c-aveam de gand sa spun c-am plans, nu?). In avion, am avut noroc - nu a intrat nimeni in vorba cu mine; nu stiu cum se face, caci eu sunt ca un magnet pentru canterete de muzica populara care ma fac de ras in tren desfasurandu-mi postere cu ele, poete stabilite in strainataturi, care nu se lasa pana nu-mi citesc scrisori de  laude primite din partea nu stiu carui Guvern, etc. Ei bine, acesta a fost un drum linistit, cu toate ca inima-mi batea nebuneste.

Aterizam si de aici, incepe aventura! O coada imensa, cum n-am vazut de cand sunt, la prezentat de pasapoarte; in timp ce toti erau care mai de care mai agitati pentru ca totul se misca foarte lent, eu am avut timp sa practic unul din hobby-urile pe care le-am dezvoltat acum vreo 2 ani - sa analizez oameni, sa-mi dau seama ce gusturi au, ce probleme psihice au (si uneori, imi doresc sa nu fi avut hobby-ul asta - hahaha), etc. Si am avut timp sa fac asta pe indelete; am vazut multi oameni indragostiti acolo in imbulzeala aia, multi oameni parca speriati de bombe, dar si multi, foarte multi tineri care traiau clipa - totul la ei spunea ca nu le-ar pasa daca maine ar muri - ei traiau astazi, ACUM!- bravo lor, asta trebuie sa facem toti - sa traim clipa, pentru ca va veni un moment in care, scuze de morbiditate, vom avea lumanarea la cap si vom regreta ce nu am facut, in loc de a zambi in lumina amintirilor a ceea ce am trait!

As putea vorbi zile-ntregi despre cate am vazut si analizat acolo in aeroport, la pasapoarte, dar ma voi focusa acum pe ceva ce intr-adevar m-a frapat; m-a frapat in sensul ca am inteles atunci de ce barbatii arabi se comporta cum se comporta cu sotiile lor. Toti spunem ca e de vina educatia. CORECT! Dar oare toti intelegem practic ce inseamna aceasta educatie? Ei bine, eu am avut exemplul in fata mea:  mama, cele trei fete ale sale si baietelul, care era mezinul familiei(de undeva de prin Maroc presupun ca erau dupa infatisare). Statea toata lumea in rand, ei erau in dreapta mea, pe urmatorul rand, dar, ma intorsesem si ma uitam la cel mic pentru ca era foarte dragalas; erau, practic, in fata mea acum; imposibil sa ma insel asupra vreo unui aspect din ceea ce urmeaza sa va povestesc: nu discutau unul cu altul - ca mama, mai vorbesti cu odraslele, macar cu fetele, daca nu cu baietii ca sunteti voi arabi si aveti tarate pe creier; dar nimic, niciun sunet. Deodata, cel mic tuseste. Dumnezeu mi-e martor: in acel moment, mama l-a luat zdravan de urechi si i-a dat o palma peste fata, ritual continuat si dus la bun sfarsit si de catre sora lui mai mare. Am inlemnit!!! Nu mi-a venit sa cred!!! Si apoi, ne intrebam de ce barbatii arabi isi bat sotiile cand ele indraznesc sa scoata un sunet - pai uite de ce!!! Nu le iau apararea; dar ma pun in locul acelui copil: cand cresc, cea mai mare satisfactie a mea va fi sa pot lovi femeile!

Trec prin ritualul de verificat pasaportul (la mine, da, exista un ritual: cel in care vamesul imi ia pasaportul si mi-l tine 5 minute, timp in care se uita fix in ochii mei - de fiecare data patesc asta), imi iau bagajul ajutandu-l si pe un italian sa ajunga la destinatia dorita din aeroport de parca eram ghid, si, intr-un final, il intalnesc pe Yavuz, care, saracul, ma astepta de o ora. A fost totul atat de ... familiar! Nimic ciudat, niciun sentiment ca si cum as fi lipsit vreodata de acolo - era ACASA, dupa cum am si numit albumul cu pozele de pe pagina de Facebook.
 Dupa ce am mers buna vreme cu metroul, Yavuz imi propune sa luam taxiul - refuz, bineinteles, in ideea de a prinde cat mai mult aer istanbulez! - picioarele-mi erau impotriva, dar inima era in charge atunci, se pare! (In drum spre casa, am intrat in curtea unei moschee "de cartier", de unde vederea asupra Istanbulului era nemaipomenita!) Cu o viteza de martian, am facut dus, m-am schimbat, mi-am aranjat hainele, m-am remachiat, mi-am aranjat parul si in foarte scurt timp, eram deja afara, in drum spre Taksim.

Pentru cei ce nu stiu, Taksim este un fel de Piata Sfatului din Brasov, iar Istiklal este un fel de strada Republicii. Mergand pe jos si povestind, simt o neliniste, dar nu ceva neplacut; un fel de agitatie! Dar incerc sa nu-i dau importanta; peste 5 minute am inteles: ajunsesem in fata Universitatii unde mi-am petrecut o parte din al doilea an de studii. Era seara...o imagine de care-mi era dor si pe care n-am uitat-o si nu o voi uita vreodata: Universitatea impanzita de lumini sub albastrul inchis al cerului instelat, in fata ei, mult verde (un mic parculet) ce intra intr-un contrast de poveste cu albastrul acelui brat al Bosforului care curgea lin si-mi facea cu ochiul in fiecare seara cand plecam obosita de la cursuri. Dupa ce am avut parte de un photoshooting acolo, am plecat spre autobuz. Yavuz a fost uimit sa vada ca eu eram in stare sa merg si cu ochii inchisi spre statia de autobuz, la care se ajungea coborand prin tunel si facand cateva slalomuri serioase.
Dupa cum spuneam, inima era cea care conducea atunci!!!

Dupa o plimbare ametitoare cu autobuzul, in care o avalansa de amintiri superbe mi-a acaparat mintea, ajungem in renumitul Taksim. Nu am cuvinte destul de marete pentru a exprima cum un sentiment de fericire mi-a umplut toata fiinta... devenisem usoara.. ca un fulg.. era atat de bine, atat de... acasa, pur si simplu - am repetat si voi repeta asta mereu - cred ca am ceva in arborele meu genealogic ce se trage de acolo! Bucurestiul nu e acasa, Galatiul este, dar... Istanbulul... e ca si cum ar face parte din fiinta mea! E inexplicabil!

Am mers cu Yavuz intr-un local -  am urcat vreo 4 etaje cred pentru a ajunge la terasa, unde puteam fuma linistita; am depanat amintiri, am ras, am mancat ...

Era plin; la un moment dat, a urcat un cuplu - el avea vreo 40 de ani, ea vreo 45. Amandoi erau superbi - ea se uita la mine si zambeste - credeam ca face asta pentru a ma ridica de la masa, caci ei cautau un loc, dar fara prea mult noroc. Dupa ce si-au gasit, in final, o masa, am inteles ca de ce zambea ea in continuu, dar cine avea timp s-o bage in seama? Eram prea preocupata de Istanbul, Yavuz, povesti nemuritoare... - sigur, urmatorul post va fi despre femeile din Istanbul, pentru a intelege si ceilalti cum sunt ele cu adevarat!
Am plecat apoi, spre "J'adore" - o cofetarie geniala tot de pe Istiklal, unde am savurat "Oh la la", o prajitura invelita in ciocolata lichida, cu frisca si multe fructe si am baut o ciocolata calda cu gust de capsuni.... Mi-am exersat si turca citind din meniu si socandu-l pe Yavuz de cat de bine ma pricep.

Seara aceea a fost geniala! Ne-am intors acasa, nu inainte de a am mai hoinari bineinteles pe Istiklal, si Yavuz m-a invatat sa fac juggling - adica acele trucuri pe care le fac la circ, clovnii cu mingile- hahaha - ba chiar mi-a facut cadou trei mingi speciale de juggling. Chiar e greu - necesita concentrare maxima, dar mi-a iesit; am talent sau "I'm the chosen one", dupa cum spunea Yavuz.

Coelho spunea intr-una din scrierile lui ca atunci cand vizitezi un loc, importante nu sunt doar istoriile sale, ci mai degraba, oamenii care-ti sunt ghizi; un om care sa fie acolo, care sa fie pasionat de locul in care traieste, care sa te faca sa vezi viata de acolo actualizata... si mare dreptate avea! Baietasul asta chiar este intruchiparea perfecta a descrierii ample pe care Coelho o facuse cu ceva ani in urma!


A doua zi, m-am trezit de dimineata, m-am aranjat atent si am plecat sa imi intalnesc o prietena foarte buna, care-mi astepta intoarcerea cu sufletul la gura. Imi iau bineinteles, si cizmele de primavara, pe care le purtam pentru prima data - nu aveam deci, de unde sti ca-mi vor nenoroci coloana din cauza tocurilor incredibil de imense. Trebuie sa stiti ca in acel cartier (si nu numai), strazile sunt mai mult verticale, decat orizontale. Ei, va puteti inchipui ca Yavuz saracul a trebuit sa devina carja mea pana la autobuz...

Ce nu luasem eu in calcul, era ca in Taksim, facandu-se restructurari de infrastructura, autobuzele nu opreau acolo. Debusolata, ma apropii de sofer, un batranel simpatic, pe care-l intreb in turca daca nu ajunge pana-n Taksim - mi-a expicat ca nu, ca aia avea sa fie ultima statie, dar ca daca vreau sa ma asez pe picioarele lui, ma duce pana in Taksim - desigur, primul si cel mai bun instinct al meu a fost sa spun "NU" si sa tasnesc din autobuz ca arsa.

Cu mult greu, prin praf, printre pietre, printre muncitori, zidari, tamplari, electricieni, am ajuns intr-un final, in Taksim. Nu dureaza mult si apare prietena mea - cand m-a strans in brate, am simtit intr-adevar cat de dor ii era de mine - inca vreo 5-6 secunde si sigur imi stalcea cutia toracica. Bine, vorbim de o femeie de 40 de ani, care a facut sport de performanta toata viata si care cu doi ani in urma, ma ridicase de la pamant, la nivelul gatului ei, de parca as fi fost un fulg - cred, totusi, c-a strans atat de tare ca sa-mi scoata tutunul din plamani.
Fiindu-ne foarte foame, am incercat sa gasim repede ceva sa mancam - repede nu a fost, dar de gasit am gasit si mi-a placut la nebunie - un fel de... lipie cu ceva amestecatura de carne si verdeturi inauntru - nu stiu cum se numeste, dar geniala combinatie, preparata pe loc, de doamna din imagine

Dupa acel mic dejun delicios, m-a rugat sa o acompaniez undeva... pana la acel "undeva", am intrat in cateva magazine, ne-am maimutarit cu palarii pe cap si poze, dar mie iar incepuse sa-mi bata inima - si de data asta, simteam ca nu-i a foarte buna. Pe drum, intram pe niste stradute laturalnice de-ale Istikalului si-mi spune ca are de gand sa mearga la ghicitoare sa-i citeasca in cafea si sa-i dea in carti. Ma gandeam: cum se poate? O femeie atat de stilata, eleganta, rafinata...la ghicitoare? Mai tarziu am aflat eu ca asta e sport national la ei. Tot drumul am tinut-o numai intr-un ras, iar ea radea de mine pentru ca i se parea hilar faptul ca eu consider asta a fi ceva absurd. Trecem pe langa o multitudine de turci, amandoua foarte senzuale, dar la pas alergator, ca deh, nu vroiam sa atragem atentia asupra noastra...prea mult; si intram intr-un local exact cum vedeti prin filmele cu suburbii. Comanda doua cafele si-mi spune sa nu vorbesc decat cu ea si foarte incet, pentru ca altii nu trebuie sa isi dea seama ca nu sunt turcoaica ("pana aici mi-a fost"). In timp ce sorbeam din cafea, imi explica ca eu nu pot intra cu ea, deci avea sa ma lase acolo...Dar l-a chemat pe un amic de-al ei, un tip foarte simpatic, despre care mi-a spus clar ca e gay, deci sunt in siguranta cu el. Dupa ce a plecat ea, tot felul de turci treceau pe acolo si aruncau priviri infioratoare, incat ma gandeam ca eu pe tocuri si baiatul ala care avea 30 de kile cu pufoaica uda, sigur o sa le putem face fata...
Se intoarce intr-un final si ne indreptam spre casa ei... pe drum, nu am reusit sa scapam de glume de genul: "ce fata sexy aveti", "asa mama asa fiica", ba chiar... in masina galbena (o masinuta ce se misca mai repede decat autobuzele in Istanbul), un tip, care se asezase langa noi, si-a scos banii ca sa ne arate ce ne poate oferi. Odata ajunse la ea, cainele ei, un Golden Retriever de 4 ani si ceva, m-a recunoscut si mi-a sarit in brate instantaneu - cand locuiam acolo, o vizitam foarte des si, la fiecare plecare a mea din casa, Tom, cu mare grija, tatona cu botul incheietura mainii mele pentru a nu ma rani, si-mi prindea numai haina, de care ma tragea de la usa inspre casa, pentru a nu pleca. Acelasi episod s-a repetat. La plecare, insa, am luat-o si pe ea si am fost in mall, unde ne-am delectat cu mancare, ceva desert fain si mult ras..

La intoarcere, urma Yavuz sa ma astepte in Taksim - acelasi traseu de yellow bus, metrobus, autobus - iar a trebuit sa merg pe jos pana in Taksim, dar, de data asta, pe inserat si cu 4-5 turci la costum care stateau tot in spatele meu - aveam inima cat o nuca - nici nu-mi amintesc ce-am facut ca sa ajung mai repede in Taksim, unde Yavuz a considerat a fi o idee foarte buna sa vina prin spate si sa ma sperie - nu a fost tocmai o idee foarte buna (la cat de speriata eram eu deja), dat fiind faptul ca mi-am oprit mana la 0,1cm de fata lui, cand mi-am dat seama ca e el.

Seara, stand pe scara in fata casei lui, mi-a dat niste lectii solide de limba turca:
                            bu yogurdu sarimsalasak da mi saklasak, sarimsaklamasak da mi saklasak
                                                                     sau
                           bir berber bir berbere gel beraber bir berber dukkani acalim demis

Urmatoarea zi a fost una geniala - am fost pe Insula Printului - cu bicicleta. Una din ideile lui stralucite a fost sa ne abatem de la drum, sa mergem prin padure, pe pante, cu pietre si pietricele...dar nu pe bicicleta - cum nu? imi spun.. ba pe bicicleta. Asa ca am incalecat-o si am luat-o la vale... de 4 ori era sa plonjez in Bosfor - oricat de stranse tineam franele, nu se oprea bicicleta, caci derapau rotile din cauza pietrelor. Singura metoda care a mers de fiecare data a fost sa continui sa tin franele foarte strans, dar sa-mi relaxez corpul si mintea ca si cum nu as mai fi avut 2 metri si cadeam in Bosfor - si a mers! Trebuie sa va spun ca acolo, am vazut una din cele mai frumoase imagini din viata mea

Mie-mi plac extremele, contrastele - Istanbulul agitat si in forfota la orice ora din zi si din noapte si acest colt al partii sale asiatice, unde stateam pe iarba si priveam silueta orasului, departe de galagie, agitatie si orice element intrus. Este un sentiment de nedescris sa privesti natura, copacii, valurile si, in departare, un oras din care simti ca faci parte mai mult de pe plan fizic, palpabil - sigur, astea-s povesti - neavand cuvintele la purtator, mi-e imposibil sa explic toata schema emotionala complexa prin care am trecut atunci!
Dar... cel mai linistitor loc in care am calcat vreodata in viata mea si nu am crezut ca voi putea fi atat de calma si relaxata si ca, intr-adevar ma pot purifica la modul asta, a fost in urmatorul endroit

Tot pe Insula Printului - avea ceva locul asta - nu as mai fi plecat de acolo -

 Seara, revenind cu picioarele pe pamant, am reluat vaporul si ne-am intors in partea europeana...faina experienta... sa vezi Bosforul la picioarele tale, sa ii urmaresti cursul, fiind cu un prieten care nu te intrupe cu tampenii, ci iti intelege starea de euforie si nu vrea pentru nimic din lume sa ti-o strice... sa stati apoi intinsi pe banci, ascultand sunetul valurile ce se lovesc de vas si sa povestiti despre tot ce va trece prin cap, intr-un calm de nedescris si cu o ambienta pe care, credeti-ma, nu o poti simti decat daca esti cu oameni la care tii! Avusesem experiente din astea si prima data cand am fost acolo, dar cu alti oameni, colegi Erasmus, care erau la fel de necoplanari cu subiectul ca si mine.  Omul face locul!

In urmatoarea zi, tin minte ca Yavuz mergea la antrenamentele sale de Slackline (cautati pe internet - e un sport foarte dureros, dar extrem de interesant) - eu nu l-am putut urma, caci ramasase sa ma revad cu prietena mea si cu inca un coleg din facultate, coleg care m-a dus acasa la el sa ii revad mama, o femeie geniala pe care am adorat-o tot timpul si sentimentul a fost reciproc - bineinteles, nu ma voi marita cu fiul ei, asa cum amandoi isi doresc, dar ea tot adorabila ramane - o familie foarte bogata si foarte deschisa la minte - se pare oricat de mult le-am spus eu ca nu am de gand sa-mi schimb religia, asta nu era o problema pentru ei. Cu siguranta daca n-as mai sta pe ganduri, acum as avea casa mea pe Insula Printului, dar nu se pune problema (hahaha).

Femeia asta gateste minunat - ei sunt arabi la origine, din Maroc!

Ziua care a urmat a fost plina de plimbari - Bazar, parcuri, locatii foarte faine din Istanbul, dar pe care nu le-am putut aprecia din plin, caci...stomacul meu era distrus de la ceva fake Coke pe care o bausem cu o zi inainte. Am plecat apoi, cu gandul de a ma reintoarce cat mai curand...


si de a-mi reface un astfel de calut...

Amintiri din copilarie!

Ajung, dupa o zi de 10 ore de munca, acasa. Istovitoare zi, mai ales ca fetele de la un alt departament, timp de 10 ore - cat am stat eu la munca, au vorbit in continuu - "Gaitele" e o jucarie, fata de debitul si teatrul alora!

Stand la masa si avaland mancarea de parca ar fi pentru prima data cand vad penne cu sos arrabiata, mi se pare ca aud un sunet, ceva cantec, venit de afara. Scot capul pe geam si ce-mi vad ochii? Multi copii care "recitau" toate melodiile jocurilor pe care obisnuiam sa le joc si eu cand eram de varsta lor. Dumnezeule, cat imi lipsesc momentele alea, in care singura noastra problema era ca nu aveam voie afara de la 1 la 5, ptr ca trezeam vecinii si venea "sectoristul" (cred ca mai bine ramaneau la vechea denumire de "securist", ca tot afacerea aia o intreprindea).

Si iata cum mi se imbulzesc amintirile in minte despre ce faceam eu cand eram mica, exceptand jocurile de genul "ratele si vanatorii", "ascunselea", "omul negru", etc.


Dupa cum va relatam mai sus, intre 1 si 5 dupa-amiaza, nu aveam voie afara pentru ca faceam galagie si ne arunca dna Cucu apa oparita-n cap (saraca Larisa, cand ma gandesc c-a prins-o din plin...). Acest interval orar il petreceam, de regula, pe balcon.. aruncand corcoduse in capul oamenilor ce treceau pe strada - de pe atunci mi-am dezvoltat abilitatile de Sagetator - tinteam perfect! - nici acum nu ma insel (pour les connaisseurs).
Corcodusele fusesera atent culese din pomii din spatele blocului in dimineata respectiva - marfa proaspata! Dar totusi...devenise o rutina - era prea plictisitor; se cerea o schimbare - nu de actiune, ci de material utilizat. Analizand terenul, imi dau seama ca urmau, bunica si strabunica, sa puna rosii pentru iarna (sau sa faca suc de rosii); tintesc una care era pe jumatate stricata; o iau, tai jumatatea stricata care-mi devine armament si stau la panda. Prada nu intarzie sa apara. O vad cum se apropie de coltul blocului, o mai las sa faca 5-7 metri si zvrrrrrrrrrrrrrrrrrr... o nimeresc fix pe umarul drept si ii distrug complet ziua (era simpatica, totusi, camasa aia violet deschis). Zambind satisfacuta si cu acel "yesssss" generic in minte, ma ascund imediat. Aud: "urc eu la tine la maica-ta la usa, sa vad.. asa te-a educat?" si alte replici cu siguranta dure, dar pe care eu nu le-am mai auzit ptr ca, gandeam eu: "din moment ce a spus ca urca la mine sigur m-a vazut si stie unde stau - daca aude mama....!!!". Vine ora 5, fara ca femeia in cauza sa urce la mama. Iesim afara si Larisa (prietena mea cea mai buna si in ziua de astazi) mi se plange: "eram pe balcon, ma jucam cu papusile si deodata, a inceput o femeie sa urle la mine c-am aruncat in ea, mama a iesit, a auzit si m-a certat foarte tare, dar eu n-am facut nimic! Jur!" ... Oops!


In vremurile bune, eram foarte multi copii adunati la bloc, printre care... doua surori. Alina si Alice (rad singura numai cand ma gandesc la repulsia pe care Larisa o avea fata de ele). Nu stiu cum se facea, dar nu reuseam sa ne jucam jumatate de ora, ca ori Alice, ori Alina incepeau o cearta, care se lasa cu bataie - dar bataie serioasa, din care "pagubitele" ieseau tot ele, fiind mai mici - va puteti imagina ce circ demn de televiziune era cand iesea mama lor afara sa ne ia pe noi de "mot". Intr-o zi, atat de tare ma enervasem pe Alina, incat imi aduc aminte c-am sfartecat-o-n bataie - nu, nu ma intelegeti gresit; in ziua de astazi, n-as da nici cu o floare intr-o femeie (probabil vinovatia copilariei - hahaha). Ei bine, s-a dus Alina in casa, i-a spus maica-sii si, ca prin minune, madam' n-a mai venit afara sa ne/ma traga la raspundere. Cele doua fatuci aveau (si cred ca inca il mai au) un tata foarte de treaba - cand era treaz. Si, de obicei, seara, dupa munca, nu era treaz - adica treaz era, dar cu grad ridicat de alcolemie-n sange. Cu siguranta, ajuns acasa, cele trei (Alina, Alice si mama fetelor) i-au povestit despre cum fusese odrasla sacul meu de box in ziua respectiva (fara indoiala, au uitat sa zica, vorba noastra, "cine a inceput"). Asa ca undeva in miez de noapte, se aud niste batai puternice in usa: tatal fetelor insista sa deschidem usa, avand si un argument foarte convingator: toporul!cu ajutorul caruia a reusit sa faca o gaura zdravana-n usa.

Ar fi imposibil sa nu mi-l amintesc pe nenea Musunoiu. Un batran singur, caruia-i murise sotia si singura ocupatie a lui consta in a se ocupa de treburile altora. Ca exemplu, nu aveam voie sa intram in gradina blocului la visin, nu aveam voie sa mergem in spatele blocului ptr ca trebuia sa trecem prin fata geamului lui, etc. Tin minte ca intr-o zi, vrand sa trecem pe acolo, m-am umplut de vasilina data de el pe gard, pe tot costumul meu alb tocmai cumparat de mama. Dar nu asta ne-a suparat - dimpotriva, noua ne placea ca el sa se opuna dorintei noastre de a trece prin gradina pentru ca era mai palpitant sa ne taram pe sub geam cu inima batand de frica ca nu cumva sa ne prinda. Aveam, totusi, un caine al blocului: Nebunila! Ii spuneam asa pentru ca fusese batut inainte de a fi abandonat acolo si tremura in continuu de la ceva loco-motor pesemne. Era un caine f curajos si foarte frumos - un fel de Labdrador ciocolatiu! Ei bine, vecinul cu pricina avea ceva cu acest Nebunila - arunca mereu coji de banana, penene si tot ce prindea, in catel. Dar sa nu credeti ca lucrurile au ramas asa! L-am contracarat cat am putut de repede: urlete, insulte, pietre in geam, sunat la usa si fugit, ba chiar dezvoltasem o tehnica conform careia sunam la usa si nu mai fugeam - stateam pe scari si ne prefaceam ca nimic nu se intamplase. Pana intr-o zi, cand, stand pe scari, il vedem ca se intoarce cu galeata goala; trece de noi, intra in scara si al saselea simt al meu, ma face sa ma intorc brusc - il vad alergand cu galeata inapoi dupa noi - dau semnalul de alarma si o luam toate la fuga! Dar bunica-mea, de la balcon, vazuse toata scena si a coborat in no time! L-a prins de gat ca o leoaica veritabila si nenea Musunoiu nu mai avea scapare; pana cand a intrat un vecin in scara: "uite dom'le ce-mi face doamna Tanta", s-a grabit el a se plange.  "Ei lasa, bine-ti face, o ajut si eu daca-i cazul!". Rezultat: bunica-mea - erou de bloc!


Imi amintesc acum, de ce afacerista eram eu de mica, impreuna cu Larisa. Lucram in echipa. Ne era rusine sa cerem mereu bani de dulciuri (da, dragii mei copii, in vremea aceea mai exista si ideea de rusine fata de parinti, nu ne permiteam sa facem orice, cum ar fi sa le dam una peste cap, dupa cum am vazut eu ieri pe strada). Asa ca, am facut o ultima incercare: am cerut bani de dulciuri, am cumparat dulciurile si ne-am gandit sa le vindem pe strada. Dar ne trebuia ceva  - ptr ca faceam pachetele : o ciocolatica, o guma, etc. Nu mai aveam bani de plicuri, asa ca le-am fabricat noi din hartii A4 si scotch. Aratau hidos, va puteti imagina, asa ca ne vine ideea ca atunci cand prezentam produsul, sa desfacem plicul pentru a arata clientilor ca ce se afla in plic nu este o escrocherie - ei ar fi luat produsele si nu plicul, care ar fi fost deja desirat. Zis si facut! Problema a fost bine gandita de la inceput, am avut si o nisa - mame cu copii - clar, cei mici au fost innebuniti dupa ideea de dulciuri la pachet. Si ne-a mers, ne-a mers chiar bine as putea spune - si nu va puteti inchipui bucuria care a fost pe capul nostru cand ne-am vazut cu banii in mana in magazin, cumparandu-ne apoi si mai multe dulciuri pe care le-am savurat pe indelete....

Ma consult cu Larisa in privinta a ceea ce mai am voie sa public si revin!

Anecdote

Balzac si grafologia                                                  

 
Se spune ca marele grafolog si scriitor francez Honoré de Balzac, in fiecare dimineata, dupa micul dejun, obisnuia sa mearga intr-un parc, unde-si intalnea prietenii, mari scriitori ai vremii.

 Intr-una din dimineti, femeia ce-i facea curatenie in casa, il intreaba daca se poate uita peste un caiet.

- Caietul cui? intreaba Balzac vizibil deranjat de intruziunea femeiii.
- E caietul unui baietel si-as vrea sa aruncati o privire, maestre! Sa-mi spuneti ce-o sa se aleaga de el!

Balzac ia caietul, il rasfoieste rapid, si o intreaba:
- Baiatul... e ruda cu dumneata?
- Nicidecum, este fiul unei cunostinte indepartate!
- Foarte bine! Atunci iti pot spune adevarul. Draga doamna, copilul asta... nu e bun de nimic! Nu va face niciodata nimic cu viata lui! Cel mult va curata hornuri, asta daca nu va ajunge pleava societatii.
- Bine, bine, spuse femeia intrigata, dar... acest caiet... este al dumneavoastra de pe vremea cand erati elev!

Iata, deci, ca stiinta grafologiei nu e una atat de exacta!




Geniile au minti zapacite!      

In vremea in care Einstein preda, a descoperit o problema la al carei rezultat nu ajungea! Era imposibil pana si pentru geniul lui sa descopere raspunsul.

Si-a petrecut o zi intreaga la birou, printre formule si in laboratoare, pentru a da de cap acelei probleme.

Nu vorbea cu nimeni, nu auzea si nu gandea nimic altceva decat cifre, matematica, fizica si modalitati de a rezolva PROBLEMA.

Cu aceleasi ganduri, paraseste cladirea Institutului, cu sacoul aproape alb de cata creta consumase si mainile ca invelite in manusi albe de catifea de la acelasi instrument. Coborand scarile, gaseste raspunsul ecuatiei, scoate creta din buzunar si alearga spre prima tabla pe care o intalneste in curtea Institutului. Incepe a scrie formule, logaritmi, deseneaza pante, parghii, toate cele necesare, dar tabla incepe sa se miste - dupa o fuga nebuneasca, in care tabla se misca, Einstein scria si desena, maestrului ii devine din ce in ce mai greu sa o urmeze. Se opreste, deodata, gafaind, si isi da seama ca tabla pe care el scria nu era o tabla obisnuita, ci spatele unei carute!

O realitate din viitorul apropiat!

 Ei da, daca as avea foarte multi bani... recunosc, in primul rand, mi-as cumpara un caine Labrador, o fetita pe care sa o numesc Athena, o cabana la munte, un apartament intr-un oras montan si o masina.


Dar... asta nu va fi tot!  Presupunand ca sunt putred de bogata, as crea un centru special ptr copiii abandonati. Un centru care sa contina un centru locativ calduros, o scoala cu profesori bine pregatiti, centru de divertisment care sa le dezvolte abilitatile sportive, dar si intelectuale, punand la dispozitia lor si un psiholog; motivul cred ca e evident. 

As renova centrele pentru batrani, as cotiza la salariile ingrijitorilor a.i. sa fie motivati sa nu le arunce o felie de paine doar si o cana cu supa.


As lua orice caine amarat de pe strada, l-as duce la adapostul creat tot de mine, unde va avea sa fie ingrijit de oameni cu inima, nu batuti si securizati intr-o cusca de 1 pe 1.


Aaa, si iarna, as cotiza-o pe Celine ptr concert privat la mine la cabana! Prietena mea, Le Narcisse Noir, cu siguranta nu va vrea sa asiste ca ea nu-i fan infocat, dar nu-i bai... profit numai eu de vocea aia angelica si privirea de dracusor, combinatie ce numai Celine o poate reusi!

The secret !

Might sound crazy but it's true!

Sursa:   www.youtube.com

Imparatii romani de origine DACA

 

Constantin cel Mare, primul împărat creştin al lumii (Sfântul Constantin), şi mama sa, împărăteasa Elena (Sfânta Elena), erau daci – ne asigură cercetătoarea Aurora Peţan. Împăratul Constantin a pus statuile dacilor pe Arcul său de la Roma. Daci sunt reprezentaţi şi pe sarcofagul împărătesei Elena. Dar nu numai Constantin cel Mare, ci şi alţi împăraţi ai Romei au fost de obârşie dacică: Regalian, strănepotul lui Decebal, Aureolus, ciobanul din Carpaţi, Galeriu, “olteanul” “care i-a răzbunat pe daci”, precum şi Daia şi Licinius. “Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere. De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică”, scrie Aurora Petan, într-un articol intitulat ,,Imparatii Daci ai Romei”

“De ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman?” – este întrebarea la care autoarea oferă un răspuns în finalul materialului. Într-un interviu acordat în 2007 revistei “Formula As”, Aurora Peţan menţiona că statuile dacilor păstrate în muzeele Romei, făcute de romani în perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma, îi înfăţişează pe aceştia cu mâinile împreunate, dar nu legate, cum procedau romanii cu prizonierii barbari. În opinia cercetătoarei, faptul că dacii sunt reprezentaţi (glorificaţi) alături de romani pe Columna lui Traian este un lucru total inedit şi un mare mister: 
“De ce romanii (mai precis Traian) au decis să-i reprezinte pe daci, popor considerat “barbar”, în centrul de elită al lumii romane? De ce nu au fost reprezentate personalităţil romane, cum ar fi fost mult mai logic? Este un Mare, Mare Mister. Nu trebuie să uităm că acest for a fost construit pentru a-l glorifica pe împăratul Traian. Dar, în urma constatărilor arheologice, putem adauga că, în acelaşi timp, acest loc de o mare importanţă pentru romani a fost dedicat în mare parte şi glorificării dacilor. Învinşii au fost glorificaţi şi omagiaţi de învingători. Acest lucru consider că este de o mare importanţă şi poate fi considerat total ieşit din comun. Adică, romanii au adus, au implantat, de bună voie, imaginea dacilor, un popor învins, imaginea lumii “barbare”, în locul cel mai
de preţ al lor, Forul”.  “Ei nu sunt prizonieri: nu există nici măcar o singură statuie de dac cu mâinile în lanţuri. Ochii lor ascund o enigmă, expresia lor este aceea a unor înţelepţi. De ce au vrut romanii să îi aibă, în mijlocul Romei şi în mijlocul imperiului lor, pe aceşti enigmatici iniţiaţi, cu privirea lor senină, dar de nedescifrat? De ce i-au adus în for şi le-au închinat o grandioasă columnă, celebrându-le moartea şi sacrificiul? Nu Traian şi neamul său de cuceritori ai lumii sunt cei ce i-au scos pe daci din istorie. Dimpotrivă! Lor trebuie să le fim recunoscători pentru ca i-au făcut nemuritori, prin trupul marmurei. Noi suntem cei ce vrem să-i dam afară pe daci din ţara lor, prin nepăsarea noastră.“


IN MOMENTUL DE FATA CIND TOATE POPOARELE MODERNE ISI CAUTA CU STRASNICIE “ACTE DE IDENTITATE ISTORICA”, AR FI O CRIMA DIN PARTEA NOASTRA, A ROMANILOR, SA FIM NEPASATORI LA CEEA CE NE APARTINE. Daca am auzit de Burebista, Deceneu si Decebal ca despre cei ce au contribuit la formarea si mentinerea regatului Dac, iar despre Traian ca cel care a cautat sa distruga civilizatia daca cucerind 14% din teritoriile ei, furindu-le tezaurul si transportindu-l la Roma unde a fost topit (parte din monedele turnate din el fiind date cadou celor ce au luat parte la jefuirea, asa-zisa “cucerire” a Daciei), sa vedem ce s-a mai intimplat cu marele neam al tracilor (pelasgilor). In jurul anului 300 dupa Christos, marele neam al tracilor avind nucleul dacic ca element conducator, ajunge din nou in fruntea tuturor neamurilor europene si… ale lumii. Imparatul Galenius cel Batrin, fiul Romulei (femeie daca din cetatea Recidava), pe numele lui adevarat Vacarul Armentarius, dupa ce primeste de la Senatul roman titlul de imparat roman, se declara dusmanul numelui de roman considerindu-l imporopriu si schimbind numele din Imperiul Roman in acela de Imperiu Dacic (Fontes II, 6-7). Majoritatea populatiei acestui imperiu fiind formata din daci-traci, cum de altfel si armata. Limba dacica este cunoscuta in istorie sub numele de “latina vulgara”, fiind de fapt limba imperiului. Scriitorul roman Lactantius in “Romanos Dominarentur” (Fontes II, 6-7) se plinge ca dacii Nord-Dunareni au ajuns stapinii romanilor, iar toata suita lui Galerius cel Batrin provenea din dacii de la Nordul Dunarii. Astfel ca DIN CUCERITI, DACII AU DEVENIT CUCERITORI, SCHIMBIND NUMELE IMPERIULUI ROMAN IN IMPERIUL DACIC, aceasta fiind concluzia celui mai mare dusman al dacilor de atunci, Lactantius in 325 AC.
REGALIAN,STRANEPOTUL LUI DECEBAL 
Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de “dac” este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.  Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din                    Aureolus-ciobanul din Carpati

zona Dunarii, din Pannonia si
Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.

Dacia – abandonata sau eliberata?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheo logice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gall ienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor…”. Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

IMPARATUL  GALERIU, “OLTEANUL” CARE  I-A RAZBUNAT PE DACI
Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”, declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.
CONSTANTIN SI  ELENA.ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL DE TRIUMF
Dar el mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie.S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian.
Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai.
Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios.
Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.

Imparatul Constantin. El a pus statuile dacilor pe Arcul sau de la Roma

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.

Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita “Crucea greceasca”. Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Articol preluat:  http://botusanalexandru.wordpress.com/imparatii-romani-de-origine-traco-daca/